Surprize
Marta devine brusc foarte serioasă:
- Am o întrebare problemă care mă roade de mai multă vreme şi aş vrea un răspuns pertinent de la un doctor specialist...
- Eu fiind acel doctor?
- Da.
- Putem încerca, dar dacă te dezamăgeşte răspunsul?
- Nu contează. Vreau un răspuns, oricare ar fi el.
- Mă voi strădui să fiu cât mai exact. S-auzim!
Marta adoptă o atitudine de-a dreptul oficială:
- Domnule doctor, boala mea de inimă şi operaţia la care am fost supusă...
- Ei?
- Îmi pot permite să devin mamă?
Cristea tresare şi o priveşte lung în ochi.
- Să nu-mi spui că eşti însărcinată!
- Şi dacă aş fi?
Cristea meditează îndelung, privind când spre Marta, când undeva pe pereţi. Îl sâcâie şi pe el o intrebare:
„De fapt ce vrea fata asta?”
Prin cap îi trec tot felul de variante, dar nu-l mulţumeşte niciuna. Ca să nu facă vreo gafă, îi răspunde ca orice medic unei paciente:
- Riscurile sunt foarte mari, dar...
- Dar?
- Ai nevoie de o monitorizare constantă, de naştere asistată, interzicerea alăptatului, de...
- E destul, aşa mă gândeam şi eu.
- De fapt, ce se întâmplă, Marta?
- Se întâmplă să fiu însărcinată.
- Bine, dar nu prea ai avut timp!
- Nu fi naiv, doctore, de cât timp crezi că e nevoie pentru un act sexual?
- Dar eşti medic, de ce nu te-ai protejat?
- Să zicem că am făcut-o intenţionat.
- Şi tatăl?
- Tatăl nu contează. Vreau un copil acum, pentru că nu ştiu ce mă aşteaptă mâine.
- Deci, până la urmă, de asta te ţii scai de mine?
- Aoleu! Ce exprimare urâtă. Nu, domnule doctor, nu de asta, ci pentru că eşti singura persoană în care am încredere şi pentru că... mă simt bine alături...
- Marta, înţeleg tot ce încerci să-mi spui, ba chiar, pot fi de acord cu tine, dar sunt lucruri tare complicate şi, în aceste momente, nu le pot anticipa evoluţia.
Cristea îşi umple încă un pahar cu vin şi după cel degustă, scoate un „mda”, asemeni Umbrei Albe ce-i urmăreşte de undeva de sus, un „mda” care poate însemna orice.
- Avem nevoie de un timp de gândire, continuă el. Pentru început vom face o ecografie Doppler şi una pentru sarcină, să vedem de unde plecăm. Trebuie să-ţi spun că ai un curaj nebun. Ai putea să şi mori.
- Dacă mor, merg într-o lume mai bună.
- Dar lumea asta ce are?
- Nu ştiu, pare anapoda!
- Moartea nu e o soluţie pentru nimeni şi nimic şi e urâtă, mai ales pentru cei care rămân în urmă, iar un copil înseamnă o groază de responsabilităţi. Oricum, ca să nu-ţi faci griji în plus, te asigur de tot sprijinul meu. Necondiţionat.
+
Umbra Albă, revoltată:
- Voi doar vă închipuiţi cum sunt: Care din voi se poate lăuda că m-a văzut, ca să-mi facă potretul? Nimeni. Atunci?
*
- Vezi, domnule Cristea, nu mai ştie nimeni despre intenţiile mele, sunteţi singurul căruia i-am acordat încredere totală.
- Acum câtva timp îmi spuneai Puiu, acum sunt iarăşi domnul doctor...
- Prezentul e tot timpul altfel.
- Dacă rămâi sub oblăduirea mea, va trebui să renunţăm la formula oficială, ca semn al acordului dintre noi şi ... fără ascunzişuri.
- Ei, asta e mai greu.
- De ce?
- Pentru că deja am încălcat regula înainte de a o parafa.
- Marta, femeie... mă pierd în atâtea taina! Încep să cred că nu ştiu nimic despre lumea asta.
- Despre femei, sigur nu ştii mare lucru.
- Recunosc! Şi-acum gata, pauză!.
- Atunci, să facem ordine în dezordinea pe care am făcut-o şi să ne vedem de-ale noastre.
- De-acord! Până faci tu ce vrei să faci pe-aici, eu mă duc să schimb roata la maşină, e târziu şi n-ar fi frumos din partea mea să te expediez cu tramvaiul.
- Aşa vom face! acceptă Marta începând să adune de pe masă.
Uşa se închide în urma lui Cristea, dar se deschide după numai câteva minute.
- Dragă Marta, toate intenţiile mele bune s-au dus de râpă. Nu am roată de rezervă...
- Excelent! Ai, în schimb, camere nefolosite și nu cred că te lasă inima să mă dai afară în noaptea neagră și plină de pericole...
- Ai devenit ironică.Nu ştiu ce mă face să cred că ai premeditat totul. Nu cumva tu mi-ai dezumflat şi roata?
- Prea multe lucruri rele pui în sarcina mea.?
- Da? Nu mai ştiu! Ai nişte talente...
- Rare?
- Doar necunoscute mie. Şi-acum ce facem? Ne destrăbălăm ca-n filme sau ne comportăm ca nişte oameni normali?
- Am eu faţă de fată rea? Pentru mine sexul nu este un scop în sine, e doar o parte a instinctului de conservare.
- S-o lăsăm aşa.
*
Dimineaţă, Marta îl aşteaptă cu masa pusă:
- Dacă tot am făcut eu cumpărăturile, m-am gândit că tot eu trebuie să pregătesc şi micul dejun.
- Să ştii că eu nu prea mănânc dimineaţa, sunt prea leneş.
- De acum înainte vei mânca!
- Ce tot spui acolo?
- Cred că nu ai nimic împotrivă să plec din cămin.
- Unde să pleci?
- Mă mut aici.
Cristea se îneacă fără să aibă nimic în gură.
- Ce zici?
- Acum, când ştiu cine e tatăl copilului meu, trebuie să am grijă de amândoi şi-o să am chiar de-ar trebui să merg până la polul nord!
- Ce tată, care tată?!
- De azi noapte eşti tată şi îmi permit să te cer în căsătorie.
Cristea sare de pe scaun aproape să răstoarne masa.
- Ce căsătorie!? Ce pui la cale?
- Cineva trebuie să te aducă în rândul oamenilor normali. Te-ai izolat ca un pustnic şi nu vezi altceva decât meseria. Oamenii nu trăiesc numai pentru asta, oamenii trebuie să se bucure, să fie fericiţi, altfel munca lor e în van. Până la urmă, totul e ce laşi în urmă.
- Astea sunt slogane.
- Or fi, dar sunt adevărate.
- Şi de unde ştii tu ce-i de capul meu?
- Şase ani de studenţie în apropierea ta nu sunt destui ca să-mi dau seama ce fel de om eşti?
- Ce faci tu acuma e un fel de rechizitoriu? Aseară nu erai gravidă, doar îmi testai sentimentele? Colegii tăi ştiu ce coci în căpuşorul ala frumos?
- Nu e suficient să fii frumoasă pentru ca cineva să te iubească şi să te păstreze. Colegii? N-au nicio treabă. Ei nu sunt bolnavi. Eu da şi a trebuit să fiu foarte atentă la ce se întâmplă cu mine şi în jurul meu. Acum ştiu cine mă preţuieşte şi în cine mă pot încrede.
- În cine?
- În cel care a avut de suferit ca şi mine, fără ca cineva să bage de seamă.
- Te-ai grăbit.
- M-am temut că am să mor. Ştii ce greu e să trăieşti cu gândul ăsta? Ştii de câte ori mi-am dorit moartea ca pe o izbăvire? Acum nu mi-o mai doresc, acum vreau să trăiesc şi nu oricum, vreau să trăiesc alături de cel care mi-a întins o mână. Acum e rândul meu să întind mâna.
- Să nu crezi că voi capitula numai din atât. Trebuie să conteze şi punctul meu de vedere?
- Bineînţeles! Când?
Cristea e uluit. Nu reuşeşte să proceseze avalanşa de argumente ale femeii şi tace prăbuşit în vechitura aceea de fotoliu pe care nu a fost în stare să-l arunce şi să-şi cumpere altul, deşi bani are destui, dar nu-i foloseşte la nimic şi nici nu ştie cum.
„Sunt un om sărac din toate punctele de vedere!” conchide el în gând.
*
-->
Comentarii
Astept partea 9-a pentru numarul 8 al revistei Taifas!!!!