Singurătate
Cineva şi-a uitat degetul pe soneria de la intrare. Marta, aflată în apropierea uşii, întreabă:
- Deschid?
- O fi vreun copil de prin vecini, mai vin din când în când să-mi propună şmotruirea maşinii pentru câţiva bănuţi. Altcineva n-are cine fi.
Marta apasă clanţa.
În faţa intrării, cu o mână pe buton şi cu cealaltă ocupată să ţină o umbrelă, nea Ilie, care, fericit că i s-a deschis, strigă pe lângă Marta spre interior:.
- Hopa-mitică, nea Ilie tocmai pică!
- Şi, ai venit cu mâna goală? îl mustră femeia.
- Păi cum? Data trecută am cărat dasaga aproape degeaba, a trebuit să umblu jumătate din oraş până să-mi amintesc unde locuieşte Cristina cu gemenii ei. Le-am dat lor ploconul. Acu’ am venit numai în prospectare.
- Bine, nea Ilie! Nu ştiu cine e Cristina, dar te cred.
- I-am cunoscut în piaţă, acu’ un timp...
Simţindu-i ironia, Marta încearcă să-i domolească elanul.
- Ţi-am spus că te cred!
Ilie renunţă la atitudinea iniţială devinind serios:
- N-ai să crezi altceva! o ameninţă el privind-o blând în ochi...
- Zău, nea Ilie?
- Pe cinstite, bănuiam că eşti şi tu pe-aici.
- Da? Cum asta?
- Păi, din spitalul ăla lipsesc de-o vreme două persoane, în afară de mine. Ghici care?
Marta se apleacă spre el şi-l priveşte la rându-i în ochi:
- Habar n-am! şopteşte ea.
Apoi, făcându-i loc:
- Dar intră, nea Ilie!
Ilie păşeşte către fotoliul în care Cristea pare lipit:
- Vă salut, domn’ doctor?
- Şi eu te salut! Arăţi bine, nea Ilie, ia loc pe undeva şi spune care-i beleaua, că doar n-ai venit de dragul meu. Mie mi se pare că v-aţi sfătuit să-mi invadaţi bârlogul.
- Omeni buni, adică... mai întâi, măi fato! încearcă Ilie, uşor bâlbâit, să se justifice. Mi-au spus de la spital că am fost candidaţi la acelaşi organ şi că inima din mine trebuia să fie la tine. Nu ştiu ce şi cum vin treburile astea, dar eu nu cred că e bine să fim duşmani.
- Lumea vorbeşte. Eu îţi spun că nu ai de ce să-ţi faci griji, cel puţin din partea mea.
Şi, ca să nu încingă atmosfera şi-aşa destul de fierbinte după discuţia de dinainte de venirea musafirului, Marta îşi adună la repezeală lucrurile.
- Eu am să vă părăsesc! mai zice ea şi porneşte spre ieşire fără a le da timp să se dezmeticească.
Cristea se repede în urma ei şi în hol o prinde şovăitor de mână, apoi în braţe.
- Ce faci? întreabă ea, simţind crampe fierbinţi prin pântec.
- Când ai de gând să-mi spui tot? Care este planul tău? Dacă ţi-ai pus în gând să mă zăpăceşti de cap, să ştii că ai reuşit şi dacă de-acum încolo te răzgândeşti, să ştii că eu nu.
- Mi-e ruşine de purtarea mea! îngână ea roşind uşor. Aş vrea să fiu cu tine, dar am greşit folosind o abordare în forţâ. Acum nu mai ştiu ce să fac. Îmi pare rău, am nevoie, ca şi tine, de un răgaz.
Se desprinde din îmbrăţişare şi dispare la fel cum apăruse. Buimăcit de evenimente, Cristea se opreşte în faţa lui Ilie gesticulând aiurea:
- Fata asta... ce mă fac eu cu ea, nea Ilie? A intrat cu buldozerul în viaţa mea!
Ilie, gură mare şi obişnuit să fie ascultat, o ia de-a dreptul:
- Care buldozer? Toată lumea a văzut cum vi se scurgeau ochii ori de câte ori vă întâlneaţi prin spital şi cât te-ai frământat cui să pui inima care acum e la mine. Şi dacă eram eu doctor, nu mi-aş fi dat-o! Să ştii că am serioase mustrări de cuget şi n-am stare nicicum. De-aia umblu pe drumuri în loc să stau pe cur acasă.
- Ce pot face să te liniştesc?
- M-am bucurat când am văzut-o pe Marta. Numai ea mă poate domoli, dar a plecat sau a fugit. De ce?
- Dacă a plecat, e din pricina mea şi a discuţiei pe care am avut-o noi, nicio legătură cu dumneata.
Ca un boschetar plin de păduchi, Ilie se scarpină în dosul capului:
- Nu mă minţi?
- Nu mint, decât să mint, mai bine tac. Pentru mine, strict profesional, evenimentele din spital rămân acolo.
- Atunci?
- Pe scurt, treaba stă cam aşa... dar de ce să-ţi spun tocmai ţie problemele mele?
- Pentru că nu ai cui altcuiva.
- Mă rog! Ţie, nea Ilie, sau oricui, tot trebuie să spun, că mă roade cum n-aş fi crezut vreodată.
- Dă-i drumul tinere! îl îndeamnă Ilie, parcă presimţind ce urmează.
- Eu sunt un burlac demodat şi trecut, pentru că aşa au fost împrejurările, nu pentru că am vrut.
- Asta nu-i bine, dar nici nu-i o catastrofă.
- Îmi place fata asta, dar e tânără...
- Da, ştiu, treci mai departe. Ea ce zice?
- M-a ameţit de cap cu nişte discursuri...
- Eu întrebam dacă te place?
- Nu ştiu, dar vrea să se mărite cu mine, m-a şi cerut în căsătorie.
Ilie râde:
- Na belea! Chiar aşa? De fapt, nu mă miră. Eu mi-am petrecut viaţa prin cazărmi, dar baza o am dintotdeauna la ţară şi am rămas un ţăran. Crezi că ştiu mai multe despre femei? Ştiu că unele se grăbesc la măritiş, ca nevastă-mea, altele aleg şi-apoi culeg, iar altele rămân fete bătrâne. Cred că şi cu bărbaţii e la fel, când le vine rândul, le vine. De ce n-ar fi acum rândul tău? Eu m-am însurat cu Maricica şi basta! Crezi că mai ştiu motivele? Nici atunci nu sunt sigur că le-am ştiut.
- Bine, dar femeile de la oraş sunt altfel!.
- Ni se pare. Eu zic să faci casă cu Marta. Vă năşesc eu.
- Şi dacă nu mă iubeşte? Mi-a spus doar că vrea un copil cu mine. Nu-i acelaşi lucru.
- Domnule doctor, oi fi eu doar un ţăran crăcănat şi aproape de casare, dar tot am băgat de seamă anumite lucruri, la fel şi cei din preajma ta, numai tu ai urbul găinilor sau te prefaci. Se vede că ţii la ea şi chiar o iubeşti, de-aia nu i-ai făcut ei transplantul, ţi s-a părut prea riscant, iar ea a băgat de seamă asta, că nu-i proastă, altfel n-ar fi aproape doctor şi fiindcă ţine la tine, aşa mototol cum eşti, a acţionat. Ar putea s-o facă din motive medicale sau din recunoştinţă, dar eu cred că din dragoste. Ce-ai vrea să-ţi spună? Că eşti frumos, deştept şi bine îmbrăcat? Unii le au pe toate, alţii n-au nimic, dar toţi se vaită că n-au destul. Mulţumeşte Ccrului pentru ce îţi dă, că are el grijă. Cănd iubeşti, iubeşti! Motivele nu mi se par importante.
- Măi nea Ilie, ce faci mata cu mine?
- Gata, plec! Data viitoare când mai vin pe-aici, vreau să vă găsesc tot împreună.
Ilie iese fără să fie condus, iar gazda nici nu bagă de seamă că a rămas singură.
*
Toată noapte a visat că urcă şi coboară din trenuri şi autobuze fără să ştie unde vrea să ajungă. Mai obosit decât s-a culcat, Cristea încearcă să revină la obiceiurile vechi. O zi de alergătură prin service-uri îi este îndeajuns ca să-şi pună rabla pe picioare pentru încă o perioadă de timp.
Dimineaţa următoare iese din casă ca de obicei şi se duce spre maşină cu intenţia de a merge la muncă. Brusc îşi dă seama că mai are nişte zile de concediu. Se reazemă de capotă şi stă privindu-şi pantofii. Câţiva copii de grădiniţă, abia stăpâniţi de o educatoare cu glas de trompetă, îi atrag privirea şi-i amintesc de Marta şi de dorinţa ei. Mai pierde ceva timp dând ocol maşinii, ciocănindu-i caroseria, apoi, incomodat de agitaţia din jur, se retrage în casă pentru a-şi pune în ordine gândurile. De cum închide uşa în urma lui, o senzaţie ciudată de frig îi învăluie trupul, iar casa i se pare străină, de parcă o vede pentru prima dată abia acum. Se trânteşte în fotoliu unde lâncezeşte aşteptând să se întâmple ceva, o vizită, un telefon, dar nimeni şi nimic, doar el cu el. Singurătatea e absolută, urâtă de tot şi dureroasă. Toate astea nu ar trebui să-l deranjeze, solitudinea fiind parte a vieţii lui dintotdeauna, acum însă...
Amorţit de atâta stat fără folos de vreun fel, Cristea hotărăşte să plece în căutarea Martei, aşa, ca să-şi dea seama dacă ea este cauza agitaţiei care-l face să tremure ca apucat de friguri. Abia în maşină îşi dă seama că nu ştie exact unde să o caute în afara spitalului.
Îşi sună asistenta:
- Studenţii sunt cumva acolo?
- Da, dar nu toţi, Marta lipseşte.
- Poţi să afli unde locuieşte?
- Pot întreba colegii.
- Întrabă-i şi sună-mă.
Cum nu ştie ce altceva să facă, se îndreaptă mai mult instinctiv către complexul studenţesc, parchează în rând cu alte maşini şi începe să bată aleile cu telefonul în mână, care, în sfârşit, sună:
- Domnule doctor, Mona, colega ei de cameră, spune că Marta refuză a veni la cursuri, că a făcut o prostie, nu vrea să spună ce, doar că îi e ruşine. O găsiţi în camera 206 din căminul 3, unde stă mută şi cu ochii în tavan.
- Asta-i tot?
- Nu. Colega mai spune că se teme pentru sănătatea ei şi că dumneavoastră tebuie că ştiţi mai bine.
- Îţi mulţumesc, dragă! Ne vedem mâine.
Găseşte repede căminul şi bate la uşa căutată.
- E deschis! se aude dinăuntru.
Cristea apasă clanţa şi deschrde uşa de parcă s-ar teme să nu o strice. Un miros puternic de tei răzbate prin deschizătură. Împinge uşa larg. Pe masa de sub fereastră clocoteşte un vas electric din care ies aburi. Pe pat, Marta, cu mâinile sub cap, nici nu clinteşte.
- Bună, Marta!
- Şi-ai venit până la urmă!
- Mă aşteptai?
- Într-un fel.
- De ce nu mai vii la cursuri, vrei să renunţi la studii, acum, când mai ai puţin şi termini?
- În nici un caz.
- Atunci?
- Atunci ce? Se face gaură în cer de grija mea?
*
Umbra Albă:
- Uneori se face gaură şi-n cer!
*
Cristea trage din priză instrumentul de făcut ceai şi se întoarce spre ea:
- Pe cine şi de ce eşti aşa de pornită?
- Nu ştiu. Aşa îmi vine. Poate pentru că nu am fost sinceră şi am ales calea minciunii. Am minţit, doctore!
- Ştiu! Hai, împachetează-te, că avem treabă!
- Aşa zici tu?
- Aşa zic, tu ai vorbit destul! Ai mâncat azi?
- Am mâncat un ceai.
- Care ceai, că s-a uscat în fierbător. Vrei să te sinucizi prin înfometare?
- Eu?
- Bine. Mergem să mâncăm.
- La restaurant?
- Nu. La mine acasă, după ce facem cumpărături.
- Nu vreau!
- Ba vrei! Zilele următoare vom lua şi lucrurile pe care le ai pe-aici.
- Aşa, deci!
Cristea o ia hotărât în braţe:
- Să ne ascultăm inimile! A mea bate bine. A ta?
- Şi a mea.
*
Umbra Albă închide monitorul şi deschide altul: „Inimă de împrumut.”
*
-->
Comentarii
Mulţumesc pentru aceastîă frumoasă proză!
Abia o așteptam! Revista ca revista dar voiam să știu ce se mai întâmplă! Mulțumesc ... e o poveste extraordinară!