Trec pe lângă troița de pe creastă, iau virajul la dreapta și Orașul se profilează în fața ochilor mei. Autostrada e praf și sunt semne că nimeni n-a mai călcat pe aici de ani buni. Fac slalom printre gropi și arbuști și ajung în fața obeliscului de la intrare. Se ține bine, sprijinit în cele două statui reprezentându-l pe Atlas, în stânga, și pe Heracle, în dreapta, unul sprijinind cerul, iar celălalt Pământul. Blocurile de piatră au urme de gloanțe și, în spatele portalului, descopăr un întreg cimitir cu mașini de război.
Aici s-a dat o luptă pe viață și pe moarte, doar ronțăi din buze căci îndelungata singurătate m-a făcut să vorbesc cu mine însumi.
Opresc motorul, cobor și încep să mă scutur metodic. Praful, praful fin și radioactiv, se insinuează prin toate lagărele slăbite ale unei scule de supraviețuire ce a cunoscut și vremuri mai bune.
− Ce naiba caut aici? Îmi ascult vocea care se reverberează printre blocuri de piatră și clădiri distruse și arse. Ce naiba… Totu-i praf și pulbere: dust in the wind…
− Poate-ți cauți moartea, străine! se aude de undeva dintre ruine și un glonte ricoșează din armura brațului drept aproape dezechilibrându-mă. Costumul reacționează violent și scormonește cu două raze de plasmă locul de unde s-a tras. Îl liniștesc cu un gând:
Defensiv, Vasil, defensiv.
− Ieși să te văd! Nu-ți vreau răul. Vreau doar să mă închin la mormintele străbunilor mei și-apoi voi pleca.
− Adevăr grăiești?
− Eu sunt Diomede, cel care a luptat în războaiele clone, fiul lui Clymena și fratele geamăn al Diomedei, cea care s-a jertfit pe Tars pentru a salva legiunile lui Cottus.
De pe sub dărâmături încep a se apropia, temători, mai mulți luptători. Sunt în zdrențe, iar pe chipul lor se citește foamea.
− Nu poți fi tu acela. Au trecut după socotelile noastre mai bine de trei sute de ani.
Costumul îl identifică pe vorbitor cu cel care a tras în mine:
− Cine ești tu, cel care ai vrut să mă ucizi neprovocat? Cine ești tu ca să tăgăduiești vorbele mele?
Îl privesc în ochi și cade în genunchi:
− Iertare, mărite Diomede, de spaima omului prost și gândul ticălos. Mai suntem doar o mână de oameni și cred că ne vom stinge. Ai milă! Doar frica m-a îndemnat la un act necugetat.
− Ridică-te! Și voi. Pe acolo de unde vin, timpul a avut altă curgere. După cum spuneam, vreau să aduc jertfă la mormântul bunilor mei. Apoi voi pleca.
Se aude un suspin de ușurare.
− Dar înainte vreau să cunosc comunitatea. Cum te cheamă?
− Alexis, prea mărite, cade iar în genunchi, suntem puțini și săraci și nu avem fecioare care să se ridice la Înălțimile Voastre.
Mă izbește un hohot. Mă las în genunchi și încep să râd homeric, cum n-am mai râs de zeci de ani, și-apoi printre lacrimi îi văd, nelămuriți și speriați, iar râsul mi se transformă într-un bocet. Un bocet adânc, un bocet din adâncul ființei mele.
Îngenunchează toți și plângem.
Udăm cu apa ochilor străvechile noastre lăcașuri peste care s-a așternut praful și ruina unui război atât de vechi de i-am pierdut socoteala.
*
Simt o mână pe umăr. Alexis se apleacă într-un genunchi:
− Haideți! Poftiți, Luminăția Vostră! Oți fi obosit de drum lung, flămând și însetat. Odată avem și noi un oaspete, face un gest din mână. Mă ridic greoi în costum:
− Nu mi-ar strica o baie și… mii de zei, nici o femeie n-ar strica. Fecioarele ține-le pentru ăi de-s cu cașul la gură.
Orașul a fost bombardat masiv. Trec pe lângă un Consiliu și o Bibliotecă în ruine ajungând în centru. Printr-o ironie a sorții Marele Amfiteatru a scăpat aproape întreg. Iar sub el e buncărul... gândesc. Intrăm pe sub poarta lovită de o rachetă, care acum stă crăcănată în sus…
− Cum ați supraviețuit?
− Noi nu suntem din oraș… Noi suntem lucrătorii.
− Sclavii?!
− Da, Luminăția Ta!
− Nu-mi mai spune așa. N-am fost niciodată stăpân de sclavi.
− Iertare!
Avansăm. A doua poartă, intactă, făcea intrarea spre domul acoperit.
− Unii dintre noi, din cei care am mai lucrat în oraș, am știut cum se deschide. Aici radiațiile au fost mai slabe. Ne-am adus femeile și copiii… trei sute de ani de chinuri, mai bine muream. Ăștia suntem…
Amfiteatrul a fost împânzit de sute de bordeie de lut care se întind atât cât pot cuprinde cu privirea. Estimez peste o mie de băștinași.
− Ce le dai de mâncare?
− Cultivăm cartofi, cresc bine și avem șobolani. Nu reușim să-i prindem pe cât de repede se înmulțesc.
− Apă?
− Apa curge dintr-o țeavă… nu știm de unde vine, dar e bună de băut. Adunăm și distribuim, dar ne-am înmulțit… e greu.
Costumul scanează și îmi zice că intrarea în liftul către buncăr e acoperită de moloz.
− Ia 20 de oameni mai vajnici și pune-i să sape aici până dau de un perete de oțel. Iar tu vino și arată-mi unde pot să fac și eu o baie.
Mă cufund în apa fierbinte într-o stare de extaz. Privesc cum face bulbuci pe pielea mea și mă las pe spate în imensa cadă de bronz. Vasil tropăie în colțul în care l-am pus să stea în picioare și simt două mâini mici care îmi cuprind ceafa:
− Al nostru Alexis a zis că nu-ți dorești o fecioară, tu războinicule.
Mâinile ei sunt ca un balsam. Se preling pe pielea mea precum niște șerpi și-mi găsesc toate extremitățile nervoase pe care abia ce le ating, pentru a reveni apoi, din nou și din nou:
− Adevărat, continuă, căci de ce un războinic ar trebui să învețe o fecioară taina? Un războinic vrea mai mult. Vrea totul. Și atunci, eu, Cybele, stăpâna maternității, m-am simțit obligată. Mâna ei coboară prin apa fierbinte și eu gem. Îmi plac oamenii care știu ce vor de la viață, îmi plac bărbații puternici, îmi place de tine, Diomede.
Mă încalecă și se pogoară asupra mea. Apa începe a se învolbura și cada i se dovedește neîndestulătoare.
*
Cred c-am adormit. Deschid un ochi. Ea este îmbrăcată în toga rituală.
− Dă jos aia! Imediat! Mă salt din cadă și mă uit după un prosop. Nu văd nici unul și atunci, dintr-o mișcare, smulg toga de pe ea și încep să mă fricționez viguros.
E speriată. Stă într-un genunchi și-și acoperă sânii cu brațul stâng.
− Niciodată să nu mai faci asta. Treci și curăță-l pe Vasil. Mai adu două fete, vreau să-l văd lună. Cine te crezi? Mi te crezi soție?
− Străbunica mea a fost stăpâna Casei cu Sălcii și concubina oficială a guvernatorului, iar de după schizmă a avut griă ca tradiția să nu moară. Știu foarte bine ce sunt. Ți-am primit sămânța și sunt mândră.
Se ridică din genunchi și mă privește sfidătoare:
− Dacă vrei să mă omori acum, ai să omori și-o parte din tine.
Mă uit la ea: e ca o harpie, mai că nu sare să-mi scoată ochii.
− Sămânța mea nu mai e bună. Iar dacă, totuși, vei rămâne grea, să lepezi fătul ca să nu aduci pe lume un monstru. Treci și freacă costumul, zic mai blând, și… mai stau mult în curul gol?
*
Alexis e numai un zâmbet. Pe masa de inox sunt chestii diverse, incognoscibile, dar comestibile.
Mănânc cu foamea masculului satisfăcut și-i fac semn să se apropie:
− Vrei mărire? Să te fac șef peste toată regiunea… mai sunt oaze?
− Da. Mai la nord. Mai sunt două. Ne-am războit cu ei în mai multe rânduri, dar n-am reușit să-i dovedim de tot. Rânjește și-atunci îi trag un dos de palmă care-l dă de-a rostogolul.
− Nu-i bine să dorești răul altuia, căci se va întoarce, într-o zi, împotriva ta.
− Iertare, Măria…
− Să ai încredere în mine!
− E cam devreme Preamărite. Abia ce-ai venit. Te-ai ridicat asupra noastră cu puterea unor vremi trecute și-acum vrei să-ți dăm crez. Noi am făcut tot ce ne-ai cerut, am săpat tunelul și-am găsit poarta de fier. Adevărat. Ai arătat că știi locurile, dar nici noi nu am rămas datori. Acum ești fără costumul care te protejează și am putea să te ucidem lesnicios, dar ce folos am căpăta? Căci de la tine sufletul îmi zice că vom câștiga înzecit.
− Ai gândit bine, Alexis, și ascultă: mărirea e doar o farsă, precum drogul ăla pe care l-ai pus în apă.
Alexis se îngălbenește.
− Și nu-s chiar așa ușor de omorât, chiar fără de costum. Acum, arată-mi pe harta asta unde sunt cele două tabere. Mă voi ocupa personal de ele.
*
Vasil strălucește de curățenie și se deschide să mă primească. Mergem la locul săpăturilor. S-a muncit, nu glumă. Tunelul are aproape zece metri și văd chesonul liftului.
− Înapoi!
Degajez cu câteva jeturi de plasmă și mă apropii de ușă.
Încerc codul primit de la bază și scrâșnesc: Dobitocii! Au schimbat parola… Cybele într-o nouă rochie, de data asta din mătase albă, mătură cu faldurile acesteia mizeria de pe jos.
− Poate, Stăpânul nostru Diomede, cel cu o sută de chipuri, are nevoie de asta…
Îmi întinde o cartelă de acces cu dungă vineție.
Străbunica ei nu și-a pierdut timpul degeaba.
Aici totul e intact. Le arăt unde sunt rezervele de hrană, medicamentele, îmbrăcămintea și, în euforia creată, mă îndrept către punctul tactic. Silozurile de la nivelul trei sunt full de focoase nucleare și rachete purtătoare, în stare perfectă, capabile să rupă un asteroid în două. Sunt toate setate pe caută și distruge. Mă ia un tremur nervos.
Dezactivez toate sistemele de protecție și-apoi le blochez. Când mă întorc, din ușă mă privea Cybele:
− De la început am știut că ai venit cu un țel mai înalt, mărite Diomede. Ți se citea în privire.
Alexis mă conduce până la marginea orașului:
− Ne pare rău că nu mai stai.
− Călătorului îi șade bine cu drumul.
Încalec motorul și-i dau bice. Mă opresc pe culme, lângă troiță:
− Mai sunt două la nord, să le verificați. Comandantul avea dreptate. Vă trimit harta. Aici am dezactivat tot. Puteți să lansați când doriți. Să deminăm totul și-apoi să trecem să recolonizăm lumea asta pustiită.
O dâră incandescentă coboară din cer și, lovind orașul, ridică o ciupercă de praf și flăcări.
Nu stau să mai privesc:
− Care-i următoarea țintă?
− Ți-am trimis coordonatele și istoricul.
− Legenda?
− Trebuia să te faci actor…
− Mda! Mai am doar mai puțin de trei sute ore-luptă și mă-ntorc acasă. Chiar am să mă gândesc…
De după troiță apare Cybele. Costumul luat din buncăr îi vine ca turnat. Îi fac semn să urce în spate.
− Vei fi Hetanochir, fiu al lui Uranus și Geea.
Simt presiunea brațelor ei pe pieptul meu și mă cuprinde ceva, așa... ca o căldură:
− Ba nu. Vom fi Attis și Cybele, într-o variantă updatată.
− Un pic, un pic... Attis, un păstor... dar Cybele?
− Captură de război!
***
-->
Comentarii