Duc durerile pe malul unui nesfârșit ocean,
Le scufund ca pe păgâne și-n străfunduri, pe-un alean,
Le pun rădăcini în piatra ce-a căzut zidindu-mi frica,
Și pe umeri ușurați îmi duc pacea și…nimica…
Cerul răstignit de veacuri se agită ca-n venin,
Se-nspăimântă ca de moarte să nu iau pe tălpi vreun chin,
Și trimite ploaia rece să mă spele de păcat,
Să îmi diluieze plânsul care nu m-a vindecat.
Trec pe-o punte unde Sfinții nicio urmă n-au lăsat,
Și mă depărtez căci moartea mi-a rânjit și mi-a dansat;
Ajungând la o răscruce calc pe-un zid de resemnări,
Și iau drumul înainte prin lumini din patru zări…
Între lumea mea și alta, ce stă-n cuib de infinit,
Cresc speranțele pe-un scâncet ce-mpăcat, a ațipit…
-->
Comentarii
Îți mulțumesc de trecere, Lenuș.
Vă mulțumesc, domnule profesor!
Felicitări!
(deoarece:
.....
Le pun rădăcini în piatra ce-a căzut zidindu-mi frica,
Și pe umeri ușurați îmi duc pacea și…nimica…...)
Felicitări!