04. (poezie, cyberpoem)
~ ciclu cenușa veacurilor lungi ~
însemnări lirice pentru ultimii păstrători ai luminii din lindon
Motto: „timpul este un fluviu leneș care ne înconjoară dar nu reușește să ne tragă în adâncurile lui nuanțate, stăm pe terasele de piatră și privim cum stelele își schimbă poziția pe bolta obosită a nopții.”
númenor și sarea de pe limbă
ultimului rege care a privit spre orizont
un marinar bătrân stă pe chei
el strânge la piept o haină roasă
în buzunar ascunde pământ sfințit
luat în taină de pe muntele înalt
nimeni nu trebuie să vadă darul
e ultima bucățică de țărână curată
portul foșnește de zgomot regal
dar el aude doar glasul apei
un cântec trist despre pierzare
sarea i s-a prins de buze
gustul e amar ca o trădare
privirea lui fuge spre valuri
acolo unde cerul se unește cu marea
degetele lui aspre ating praful
e cald și miroase a flori de mirt
aduse din grădinile din armenelos
acum totul e plin de mândrie oarbă
oamenii vorbesc despre nemurire
și își pregătesc armurile de fier
bătrânul oftează în umbra serii
el știe că zeii nu pot fi învinși
pământul din haină e singura ancoră
într-o lume care a înnebunit de tot
păstrează tăcerea ca pe un secret
ochii lui caută steaua de seară
dar zăresc doar nori grei de furtună
corăbiile mari sunt gata de drum
pânzele lor albe acoperă zarea
regele privește mândru de pe mal
el nu simte tremurul adâncului
marinarul strânge mai tare pumnul
pământul sfințit se prelinge încet
printre degetele lui bătătorite
fiecare fir de praf e o lacrimă
pentru insula care va dispărea
sub valurile uriașe ale mării
gustul sărat e tot mai puternic
pe limba lui arsă de vânturi
se apropie ceasul din urmă
amintirea muntelui sfânt râmâne
acolo unde regii nu vorbeau
ci doar ascultau vocea liniștii
acum templele sunt pline de fum
jertfe negre ard pe altare noi
bătrânul își acoperă fața tristă
el nu vrea să vadă mândria lor
pământul ascuns e singurul templu
pe care îl mai are în suflet
un petic de țărână dăruit de zei
pe care acum oamenii îl calcă
corăbiile se mișcă pe valuri
dar direcția lor este moartea
el simte cum pământul se clatină
sub cizmele grele de soldat
marea începe să cânte mai tare
un tunet lung se aude în vest
bătrânul se așază pe genunchi
și lasă sarea să îi spele ochii
mâna lui ține strâns buzunarul
acolo e tot ce a mai rămas curat
din marea glorie a unui neam
care a vrut să fure cerul întreg
insulă sfântă căzută în hău
marinarul șoptește un nume vechi
înainte ca apa să acopere tot
lumea de piatră se scufundă lent
porturile mari devin amintire
zgomotul flotei moare în adânc
rămâne doar gustul sărat pe buze
și o mână de pământ ocrotit
în hainele unui om simplu
care a știut să asculte marea
și să se teamă de mânia zeilor
istoria se scrie acum în abis
unde sarea păstrează secretele
despre o vară care a apus
lăsând în urmă doar valuri mari
și o tăcere grea ca piatra
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii