OȘTEAN ÎN BĂTĂLIA BRÂGLELOR

[Daniela Vîlceanu]

Atunci când eram doar o fetișcană și mama se străduia să scoată din mine o copie a ei (femeia tipică, gospodina perfectă) pe vremea asta avea tot timpul "războiul" în casă. Durerea mea cea mai mare era că mă pregătise și pe mine oștean destoinic și mă lua cu ea în bătălia brâglelor și a ițelor. Cu cât mai multe ițe, cu atât mai complicată era treaba, iar fala în sat atingea cote incomensurabile. Cine mai avea așa fată vrednică și isteață care atunci când venea de la școală trăgea cu suveica printre firele înnăvădite în ițe, călca clăparul ridicând ițul corespondent, se alegeau firele și imediat arunca cu suveica printre ele. Suveica aluneca asemeni unei rachete lăsând în urma ei firul ce se deșira ca o dâră de fum. Apoi, apuca fata mamei brâgla cu amândouă mâinile...... "pac, pac, pac" striga spata bătând firele și așezând mândrețe de model. Fata cea vrednică privea cu mândrie minunăția făcută de mâinile ei, dar o neliniște o îndemna să-și tot arunce ochii la ceas. Cartea începută de cu seară rânjea întredeschisă de la colțul îndoit. Rămăsese acolo unde cei doi tocmai își spuneau vorbe dulci. Ea, fata noastră, le trăia, le sorbea cu nesaț, se contopea cu personajul de acolo și doar vorbele de ocară ale mamei o aduceau la realitate:
- Mai lasă cartea aia din mână că ț'-o bag pe foc! De când veniși de la școală tot așa o țâi, n-o lăsași nici când mâncași. Dracu știe fată....că "nu înțălegi nici ce mănânci, nici nu guști ce citești". Măi gândește-te să măi vii să mă ajuți și pe mine când aleg florile, că știi că nu pot sângură. De parcă le-aș face pentru mine. Mâne, poimâne, când o veni împețâtorii să mă fac de râs că n-am nici ce să le dau zălog. Și trăgea cu răutate de brâgle de-i sărea fetii cartea din mână.
O ridica cu inima îndoită, căuta pagina unde rămăsese, îndoia puțin colțul și o închidea lăsând-o ușor pe colțul noptierei. Se despărțea cu greu de acea lume imaginară și intra în "război" alături de mama sa. Mama era reală și trebuia să-i pregătească zestrea. Viața era reală și ea trebuia să știe a deprinde cu sfințenie lucrurile femeiești pentru că numai așa își făcea satul o impresie bună și mai trăgea și ea speranță la un băiat de casă, cu părinți ca lumea, care să-i pice pețitor.
Apăi, am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa. Povestea fetei de la sat, care s-a măritat cu băiat de la oraș. Nu i-a mai trebuit nici zălog și singura zestre pe care și-a luat-o de acolo au fost cărțile pe care și le comandase la " Cartea prin poștă". Atât și numai atât i-a trebuit de acolo, și asta ca să poată citi liniștită toată viața, pentru că nu i-a plăcut să țese în război.

[Daniela Vîlceanu]

Dragă Vladimir; Mulțumiri și gânduri bune întru prietenie, cu respect și prețuire!

[Vladimir Nichita]

- Mai lasă cartea aia din mână că ț'-o bag pe foc!
 Am râs cu multă poftă, Daniela !
 Minunată istorisire !

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]