OCHIUL FIULUI DE DUMNEZEU

[Mazilu Cornelia]

Am încetat demult a mă privi-n oglinzi din jurul meu.
Am constatat într-un suspin, târziu, că mă-nșelam mereu.
Pe unele, izbindu-le de ziduri, hohotind, le-am aruncat,
Spărgându-se în cioburi ce-au devenit nisip. 
Cântându-le prohodul, puțin dezacordat, adânc le-am îngropat,
Dar n-am îngenuncheat, spunându-le doar R. I. P.!

Am mers apoi să mă privesc în singura oglindă
Ce nu știe-a minți. E așezată luminând în tindă
Ochiul frunții, plimbându-mă-n palate străjuite
De îngerii în albe haine, ca nu cumva să intre furii
În inima în care cu blândețe, un copil în straie aurite
Îmi zâmbește, să-mi alunge-n depărtări toți nourii.

Uitându-mă la strălucirea-i ce o poartă în ochiul șlefuit,
Mă-nseninez deodată și-aud un murmur ori un gând șoptit,
Ce-mi bate-n poartă, spunându-mi că ochiu’-n care mă privesc,
E ochi împărătesc, e ochiul în care mă zidesc.
E ochiul Fiului de Dumnezeu,
Singurul ochi sincer, ce-mi arată, cum să strălucesc mereu.

Cornelia Mazilu

[Mazilu Cornelia]

Trimit mulțumiri către fiecare suflet, înclinându-mă în fața tuturor, oameni dragi!

[Agafia Dragan]

Lecturat cu placere.

[Lenuş Lungu]

Frumos!

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]