Dantelându-şi urmele cu farmec
pe sub degete,
mâna un popor tânăr
dinspre doinele răspândite-n legende
spre inimi aurite…
rămăşiţe schilave plânse amar de amurgite ecouri.
Îi devoram şoaptele pribegite vremelnic!
Istorisind cenuşa albă a grâului
din buzele pământului,
îşi contura cărarea întortocheată
spre alizeele îndrăgite de fluturi,
peste veşteda filă printre Truverii Toamnei
E greu să-l consideri bătrân!
Cu toate stările lui sacre,
o prelungă urmare din imaginea crăpată a oglindei
îi profana ideile.
Omul vândut de propriile-i ispite;
de mamă, de tată,de fraţi de surori
şi de existenta sa cu(minte)…
Nu-i întunecaţi sufletul!
Abisul tăcerii atârnâ pe pleoapele-i grele,
destinul nătâng al vămilor surde
nu-l poate cuprinde…
Chipul întors în fulgi de dorinţe,
păienjenişul iluziilor constiente,
gânduri printre amintiri… pulbere de sare.
Ajungând la zidul din nisip celest
îşi atinge scopul, Omul Ploilor
şi nu-l condamnaţi, când eu il iubesc!
Dezlegaţi-mi visul de înaltul zării,
să nu mai accept
prea târzie şansa de a fi cu El!
-->
Comentarii
Am lecturat cu plăcere aceste versuri minunate..Felicitări!
Cu drag Lenuş
Emoţionantă poema ta, dar eu mi-aş dori să-ţi citesc şi o poezie în vers clasic imi place mai su seamă una care se termină aşa:
Ce bine că s-a terminat poemul
Când mâna mea, coboară şi coboară....