orbul din mine
orbul din mine nu vede nimic
nici lună, nici stele, nici noapte,
nici zile senine
și nici femei cu sânii doldora de bogății,
pipăi doar o iederă care moare sub brume
sub streșini de dor,
pe străzi nu văd nimic decât aud
tragice vorbe tremurând de frig,
scârțâit de roți și foșnet de frunze,
cuvinte oarbe șlefuite de muzici divine,
cer fără boltă, un mare hangar,
din care cad foldere de ploi,
nu mai am câmpii și nici munți,
parcă stau în butoiul lui diogene
și nasc cuvinte din palme,
mă umflu și mă dezumflu de singurătate,
prin sângele meu trec știri zmintite
și aripi de îngeri care curg deșirate prin vene,
ca niște corăbii spre mare,
nu mai știu în ce secol mă aflu,
în ce zi și-n ce an,
câteodată sunt buddha sachia muni
care a întors mantaua pe dos
în acest turn babel care se dărâmă peste mine.
ochii mei privesc înăuntru
cum se ruinează-n mine casele,
roma și acheronul, palatele lui nerro,
atena cu panteonul ei, piramidele,
sunt un mim obosit mut,
uimit de șirul nesfârșit de paturi din spitale,
care nu mai știe să despartă adevărul de minciună
și doarme pe apucate într-un azil de bătrâni.
lacrima celui ce trebuia să fie fericit
s-a făcut iaz în care înoată toate desnădejdile,
secundele vechi au putrezit în secundele noi
unde cina noastră cea de taină
s-a transformat în dezmăț.
12 noiembrie 2011
-->
Comentarii