amurgul nu are nici un rost
dacă pleoapa ta
nu se scufundă în lacrimă
tăcerea ta devine absurdă
atunci când cuvintele, în năvălnicia lor
îţi rămân ferecate pe buze
iubirea...
şi ea se transformă
în monedă de schimb
devenind
pariu si miză în jocurile ridicole de societate
trăim pe aceeaşi planetă
sub acelaşi cer
subjugaţi sub crucile personale
uitând şi iertând greşelile noastre
și ale greşiţilor noştri
doar tu, singur
mai presus de tot și toate
într-o împărăţie nerevendicată
sub un cer neimaculat
îmi judeci dumnezeieşte
păcatele necomise încă
-->
Comentarii
Mircea...:)
:) Frumos poem, Maria...
Cobori în jos, luceafăr blînd!