părinții
ce trist răsar prin ceață figurile bizare,
ele vin de departe în legănări de vis,
cum fluturau cernite stindarde funerare
și un cavou pe boltă cu un capac deschis.
cât timp trecut-a oare de când m-ați părăsit,
clopotele gemeau, în cântec funerar,
te simt și-acuma mamă și știu cât m-ai iubit,
te văd prin vis aevea în carul mortuar.
cu lacrimi dureroase, cu glasurile stinse,
strigam a neputință să te întorci acasă,
priveam la chipu-ți dulce, la flăcările-aprinse,
ce-ți luminau făptura, arzăd încet pe masă.
acasă plângea totul, grădină, flori și pomi,
vedeam făclii și preoți în mistice delire,
eram pierdut de lume cuprins de triști fiori,
vedeam corpul tău dulce plutind prin cimitire.
pe tata-l înoțisei și tu pân’ la mormânt,
și ți-a secat izvorul de lacrimi de durere,
pierdusem rădăcina înfiptă în pământ,
dar te aveam pe tine ca singură avere.
acum am rămas singur în lupta cu destinul,
dar vă voi urma sfatul și vorba înțeleaptă,
mi-ați arătat doar drumul în viață și preaplinul,
puterea de a trece de la vorbă la faptă.
luni, 12 martie 2012
-->
Comentarii