Pătimesc amintirile şi ard

iubite,
te caut atât în necuprinsul meu
încât lăcrimează aşteptarea rostogolită
prin corbi şi castani
sunt tot mai sărace cuvintele ce mi-au rămas!
am să le strâng să-mi fie pernă
când noaptea greu se reazămă pe pleoape
şi neagră-mi creşte ziua.
pătimesc amintirile şi ard
elegii de vise în doi
şi tot mai adânc aud cum se sting
păsările noastre albe 
dar cui să-i mai spun
şi cine să audă
în nopţile cu miros de lămâiţă
şi trup de mesteacăn
copila aceea cu ochi de chilimbar
şi râs de Miozotis,
umbră de pasăre albă
cum trece dureros de tăcută
oarbă şi surdă la viclenia timpului
am să-mi aşez zilele rămase
în braţele ei
niciodată înclinate spre apus
cu o sete verticală de înalt
să simt cum alunec
în verde şi norii
până când mă voi aşeza descântec
să mă toarcă pământul
fir de iarbă, fir de apă
sau alt călător
da-mi mâna şi-o floare de lotus
să mi lumineze drumul la răsăritul iubirii

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Comentarii

Acest răspuns a fost șters.
-->