Avea sase ani când am vazut-o pentru prima data pe plajă, aproape de casa mea. Obişnuiam să merg pe această plajă de fiecare dată când simţeam că lumea se prabuşeşte peste mine. Atunci, ea construia un castel de nisip sau ceva asemănător, când a privit în sus, cu ochii albaştri, atât de albaştri ca marea.
“Bună”, mi-a zis. I-am răspuns cu un gest, fără să fiu prea interesată să încep o discuţie cu o fetiţă.
“Construiesc”, zice ea. “Văd. Ei şi?”, i-am zis şi m-am descălţat. Deodată, o codobatură a trecut în zbor.
“Fericirea!”, a strigat fetiţa. “Ce este?… ce?” “ Este Fericirea! Mămica mea spune că păsările cafenii (codobaturile) vin să ne aducă fericirea”. Pasărea a înconjurat puţin plaja. “ La revedere, fericire”, am şoptit ca pentru mine. “Bună ziua, durere!… mi-am zis. M-am întors şi am mers mai departe. Eram disperată.
Viaţa îmi scapase cu totul de sub control. Dar fetiţa nu se lăsa… “Cum vă numiţi?”, m-a întrebat. “Ruth, i-am răspuns. Mă numesc Ruth Peterson”. “Eu sunt Wendy… Şi am şase ani” “Bună Wendy”, i-am răspuns. Şi cu zâmbetul ei de copil mi-a zis: “ Ce fermecătoare sunteţi!” În loc să continui să fiu tristă, am zâmbit şi eu şi am mers mai departe…” Râsul ei muzical îmi răsuna în urechi…” Să mai veniţi şi altă dată, doamnă Ruth, mi-a zis, şi vom mai avea o zi fericită”. Soarele stralucea dimineaţa când m-am hotarât să-mi scot mâinile din apa murdară a curăţatului farfuriilor…” Am nevoie de o pasăre cafenie”, mi-am spus şi mi-am luat poşeta. Mă aştepta balsamul mereu schimbător al valurilor mării. M-am plimbat foarte încet, în ciuda brizei reci, încercând să-mi recapat liniştea de care aveam atâta nevoie. Uitasem de copilă şi am tresărit când a apărut. “Bună, doamnă Ruth, mi-a zis. Vrei să ne jucăm?” La ce te-ai gândit? Am întrebat-o pe un ton supărat. “Nu ştiu, spuneţi dumneavoastră”. ”Ce-ai zice să spunem glume?” Am întrebat-o sarcastic. Râsul ei molipsitor a răsunat din nou .
Şi mi-a zis: “Nu ştiu să mă joc asta!”. ”Atunci doar ne plimbăm!”, i-am răspuns. Uitându-mă la ea, mi-am dat seama că avea chipul palid. “Unde locuieşti?”, am întrebat-o. “Pe aici”, a zis, arătându-mi un şir de case de vară, lucru destul de ciudat pentru vreme de iarnă. “La ce şcoală mergi?” “Nu merg la şcoală. Mămica zice că suntem în vacanţă”. Şi a continuat cu discuţia ei de copil în timp ce ne plimbam pe plajă… cu gândul meu în altă parte. Iar când am plecat spre casa, wendy, mi-a zis că a fost o zi frumoasă. Simţindu-mă în mod surprinzator mai bine, am zâmbit în acelaşi timp cu ea. Trei săptamâni mai tarziu, am alergat pe plajă, cuprinsă aproape de panică. Nu aveam chef nici măcar să o salut pe Wendy. Mi s-a părut că o văd pe mama ei în uşa cabanei şi aproape că mi-am spus s-o ţină acolo pe fetiţă. “Dacă nu te superi, i-am spus când Wendy mi-a ieşit în cale, astăzi aş vrea sa fiu singură.” Eram extrem de palidă şi de-abia mai puteam respira. “De ce?, m-a întrebat. M-am enervat şi am ţipat la ea: “Pentru că mama mea a murit!” Şi imediat m-am gândit: “Doamne, de ce spun asta unui copil?” “Oh, a zis ea încet, atunci nu este o zi bună.” “Într-adevăr. Nici azi, nici ieri, nici alaltăeri, nici… Oh, pleacă de aici!”. “A durut?” “Cum adică… a durut?, am zis exasperată. A murit!… i-am zis brutal, fără să înţeleg bine de ce. Şi m-am închis în mine. Am plecat imediat.
Cam după o lună când am fost din nou pe plajă, ea nu era acolo. M-am simţit vinovată.
Ruşinată am recunoscut în sinea mea că doream să o văd, aşa că după ce mi-am făcut plimbarea m-am dus până la casa ei şi am bătut la uşă. Mi-a deschis o femeie tânără, cu părul de culoarea mierii şi chipul desfigurat.
“Buna ziua!, i-am zis. Numele meu este Ruth Peterson. Astăzi nu am vazut-o pe fata dumneavoastră şi mă întrabam unde este”.
“Ah, da, doamnă Peterson, intraţi… Vă rog! Wendy vorbea mult despre dumneavoastră. Îmi pare rău că am lăsat-o să vă deranjeze atâta. Vă rog să acceptaţi scuzele mele, dacă v-a supărat.” “Nu, nu!…vă rog…! E o fetiţă încântătoare, i-am zis. Unde este?”
“ Wendy?!… A murit săptămâna trecută, doamnă Peterson. Avea leucemie. Poate că nu v-a spus”.
Mută de uimire am căutat, pe bâjbâite, un scaun, în timp ce încercam să-mi recapăt respiraţia. “Ea iubea mult plaja asta, aşa că, atunci când ne-a rugat să venim, nu am putut să o refuzăm. Părea că-i merge mult mai bine aici. Şi avea parte de multe zile fericite…, cum le spunea ea. Dar, în ultimele săptămâni…A murit atât de repede…!” a spus mama ei cu vocea sfâşiată. A lăsat ceva pentru dumneavoastră… Dacă reuşesc să găsesc. Mă puteti aştepta puţin să caut?” Am făcut un gest automat de acceptare, în timp ce mintea mea căuta ceva. Orice. Ceva ce i-aş fi putut spune acestei tinere amabile. Mi-a dat un plic mâzgălit pe care apărea, îngroşat, D-na Ruth, cu scris de copil.
În el era un desen cu carioca. O plajă galbenă, o mare albastră şi o pasăre cafenie. Jos era scris cu grijă: O pasare cafenie care să vă aducă fericire. Am izbucnit în lacrimi… Şi o inimă care aproape că uitase ce înseamă a iubi a început sa bată din nou…
Dragii mei!
De multe ori în viaţă trecem pe lângă dureri mari care se consumă lângă noi şi nu ne gândim decât la propriile noastre dureri, la propriile noastre probleme, la nemulţumirile noastre. Nu vedem că lângă noi se pot stinge copii. Nu ne gândim ce am putea face pentru ei… Şi trecem indiferenti şi reci pe lângă viaţă.
Încercati, dragii mei, să vă bucuraţi de fiecare clipă. Iubiţi fiecare clipă pe care o traiţi. Nu vă mai pierdeţi în certuri sau nemulţumiri. Fericirea poate să existe, dacă încetăm să ne mai complicăm vieţile. sursa:artaiubirii
Comentarii