Noaptea îşi adună resturile
într-un recviem
cândva
o să fie o ultimă înfrângere
o ultimă ţigară
o ultimă cafea
umbră la masa vremii
moartea muşcă uitarea
şerpuită de amintiri
nici somn nici veghe
îngenunchez la porţi de umbre
spre acolo unde pulsează lumina
sufletul curge
într-un neunde şi necând
într-o coregrafie dictată de Emerson
unde noroiul e visul de frumos
unde întunericul e lumină
şi nici urâtul nu-i urât
e doar armonia prestabilită
a inepuizabilei transformări
de la lut spre cer
bezmetic nimic macin
scheletul lumii
în morile cuvintelor
vanitas vanitatum
-->
Comentarii
Agafia, intimplator acum cind iti citesc versurirle ascult Mozart - Requiem...
As vrea parca sa scriu ceva mai mult dar ma retin...si iti spun cu respect: Jos palaria, Jos palaria !!!!
... o căutare între teluric şi cosmic, între negru şi gri, dar de remarcat : gri obţinem prin amestecul gradual al nonculorilor. Aşadar o îngemănare de trăiri întru-un cadru plastic şi emoţional. Mi-a plăcut!
Multumesc pentru lectura si aprecieri.
frumos, dar atat de trist... de ce? Omul este facut sa se bucure c nu sa recunoasca tainele mortii pentru care este nascut... inepuizabila transformare a lutului spre cer...Felicitari!!!Un poem stralucit.
Mi-a plăcut acest poem, dar parcă e prea trist, prea trist...