Petruţa pictează
Sucită iarnă! Sămânţă de soacră năbădăioasă tre să fie, nu-i ajungi la inimă cu una cu două. Când crezi că i-ai prins firul, i-ai înţeles meşteşugul şi sunteţi prieteni, atunci se dă peste cap şi din voie ţi se face nevoie.
Trecuse vremea Moşului Nicolae, se apropia Crăciunul şi nici urmă de ninsoare. Forfotea lumea prin grădini, de-a mai mare dragul. Şi-un pământ molatic şi cald, mai îngăduia sălbăticiunilor să pască ici un fir uscat, colo unul la a doua tinereţe, făcând uitată vremea hibernării. Ba de-atâta cald şi bine cotorii trandafirilor, tunşi straşnic, aproape razant cu pământul, au prins mlădiţă iar păsărelele au prins grai şi poftă de viaţă nouă.
– Se-ngână toamna cu primăvara, te pomeneşti! Ei, brava! îşi vesteşte domnul Ilade vietăţile din curte: patru câini, trei dintre ei tot unul şi unul cât viţeii de mari, iar al patrulea cât un fus gospodăresc cu ceva lână pe el.
Domnul a fost învăţător la şcoala din sat, la fel ca şi soţia domniei sale, Silvia, plecată la cele veşnice, iar ,,brava” era vorba lui de căpătâi.
,, Brava, măi băieţi” le spunea copiilor la şcoală şi când luau note bune şi când o făceau lată, doar că atunci altă făină se măcina în vorba lui, una maşcată ce-i făcea glasul răguşit spre aspru.
,,Mi l-ai luat şi pe ăsta, Doamne? Brava!” –a spus de fiecare dată când doamna Silvia a pierdut sarcina, şi le-a pierdut pe toate. ,,Ştii Tu ce ştii! ” -şi alte explicaţii şi alte întrebări nu mai punea nimănui.
Pe fusul de căţel l-a găsit în cimitir. Îşi făcea veacul la picioarele doamnei Silvia, întâmpinându-l de fiecare dată moşnegeşte, cu vorbe puţine spre deloc, semn că-i înţelegea durerea. Se ridica din locuşorul lui, la capătul mormântului, întindea botul adulmecându-l , apoi se aşeza pe labele dinapoi în tăcere deplină, plimbându-şi ochii de la bătrân, la cruce, la mormânt, apoi iar la bătrân. La pomenirea de patruzeci de zile, s-a-ntors acasă cu tot cu căţel. Nu s-a îndurat să-l lase-n ţintirim.
– Brava, băiet! i-a spus când au ajuns în faţa casei.
Căţelandul se oprise în poartă înaintea lui.
– Ai ghicit, aici stau.
Şi Băiet i-a rămas numele .
Au trecut şi sărbătorile. Se-alinta un soare pe cer, giugiulind copacii-măturoaie văduvite de straie, şi-au luat oamenii gândul de la căciulă şi cojoc. Pe patru ianuarie însă a coborât un pui de ger, scăpat de prin Siberia de undeva, şi s-a pitit atât de bine în bătătura creştinilor de-a făcut-o bocnă. Ţurţuri de gheaţă au prins şi câinii domnului Ilade, luând o înfăţişare nepământeană.
– Brava! Şi-a scuturat hârca asta de babă toate cotrenţele. Bine ne-a mai amăgit pân acu! Aman ger! Şi voi parcă v-aţi pus armuri, vă duceţi la oştire şi nu ştiu eu?
Zăpada feciorelnică a îmbrobodit cu repeziciune aşezarea. Câteva tiuleie de vânt a spulberat-o, făcând-o valuri, vălurele, poticnite ici şi acolo, de-a curmezişul drumului sau prin calea oamenilor. Bătrânul lopăta de vre-un ceas făcând cărări, când pârdalnica de inimă, friptă în tinereţe de ochi străini, oblojită de ochii de tăciune ai doamnei Silvia, s-a făcut ghem şi apoi ca un arici a început a-l înţepa până-n străfundul creierilor.
– Brava! atât a mai apucat să spună. S-a prăbuşit ca un copac dezrădăcinat , rămânând prag, în cărăruia proaspăt făcută, pentru zăpada ce urma să vină.
– Cum te cheamă , prinţesă?
În faţa unui şevalet cu picioarele scurtate, o păpuşă de fetiţă frământă un cântecel în timp ce lunecă pensula pe pânză, legănându-se când pe-un picior când pe altul.
Prinţesa se opreşte pentru o clipă din mişcare, privindu-l , apoi dezvelindu-şi strungăreaţa într-un zâmbet ghiduş îi răspunde: ,, Petruţa”.
– Da tu eşti băbuţă. Unde-s dinţişorii?
Băbuţa ştirbă ridică din umeri neştiutoare, apoi ca o ieduţă făr de astâmpăr ţâşneşte într-o parte dând de-a berbeleacul o cutie cu vopsea.
– Iaca pozna-i gata, ce-ai făcut?
Clip! Clip! fac ochişorii ca două ghemuleţe brune, meniţi să şteargă orice necaz de pe faţa celui ce-i vede. O pată albastră colorează albul zăpezii. Petruţa păşeşte cu grijă în mijlocul ei, apoi sare alături. Urmele ghetuţelor lasă un contur marin. Mai păşeşte o dată cu grijă, iar sare alături. Alte urme.
– Brava! Ai făcut o floricică. Da de scris, ştii?
Ca un pârâiaş ce-şi schimbă iute cursul dintr-o pricină oarecare, fetiţa se întoarce spre cutiile cu vopsea. Moaie pensula în roşu şi pictează omătul neatins. Trei cârmoaje lipite una de alta, apoi un oval, apoi alte trei cârmoaje, alt oval; patru litere strâmbe, lăbărţate, întrerupte, una nu-i ca cealaltă, dar împreună înfiripând un cuvânt pe care fetiţa îl rosteşte cu sfială:
– Mama! Bucurie, tristeţe şi dor - deopotrivă în glasul ei.
– A, v-aţi împrietenit? Ea-i jucăria noastră din colţul ăsta de rai, spuse îngerul luându-l de braţ. Hai să-l cunoşti!
Şi împreună cu heruvimul colindă satul acela fără de griji, de la un capăt la celălalt. Curios lucru, dar nu mai vorbi cu nimeni. Chipurile întâlnite îl priveau cu seninătate, unele îi zâmbeau, altele doar clătinau din cap a salut şi cam atât. La întoarcere un zgomot asurzitor cutremură tihna şi sparse luciul zăpezii
– O, o, ou! Dărâmaţi raiul peste lume! Şi omătu a-nceput să tresalte! Tineri, ce să le faci? Rockişti. Când încep a zongoli chitările, tre să te ţii bine, da-s plăcuţi lui Dumnezeu. Plăcuuuţi! Şi mie nu mai spun, ţipă îngerul ca să se facă auzit, bâţâind picioarele şi dând din cap în ritmul muzicii, care începea să semene a cântec.
Drept era că nu se mai auzea nici în cer nici în pământ, şi pământul era departe, altceva decât muzica lor cu versuri cuminţi despre iubire şi-o lume părăsită mult prea devreme. Era îndreptăţit Dumnezeu să-i iubească!
Petruţa era tot acolo. Lângă floarea albastră răsăriseră şi alte flori cu petale din urme colorate ale paşilor ei. Renunţase la pensulă. Muiase degeţelul în culori şi scrisese acelaşi cuvânt deasupra fiecări flori.
– Brava! Ai făcut o grădiniţă. Vină să-ţi leg cordonaşul. Ai să-l pierzi.
Îngenunche lângă ea pentru a-i lega cordonul paltonaşului. Fetiţa îşi lipi pălmuţele de obrajii lui –scriitură veche, cu litere încreţite şi-ngălbenite de timp, dar mai păstrând firimituri din farmecul de-odinioară.
Ghemuleţele de ochişori se-aprinseră, băbuţa îşi dezveli iar dinţişorii, şi pe cei de lapte şi pe cei lipsă.
– Bucuria raiului, da tu râzi toată ziua?
Se trezi cu Băiet aşezat pe piept, iar dulăii lingându-i obrajii.
După o săptămână petrecută la spital, s-a întors acasă. Cristina, una dintre nepoatele soţiei, este în vizită. Are cu ea un mânzoc de băiat care nu-şi găseşte locul. Aşa că îl caută când pe pat, când pe sub masă. Nu-i interesat deloc de povestea bătrânului cu raiul. Dintr-un prosop mototolit şi-a făcut mingiuţă, pe scurteica de băncuţă a făcut-o cal, iar cu vătraiul n-a avut voie, dar îi pusese şi lui gând de joacă.
– Nu stă locului neam! se jeluieşte mamă-sa.
– Dă-i pace, n-are ce strica. Ş-apoi o sta locului când o fi ca mine, acu-i vremea lui, lasă-l!
La plecare, mânzocul tot mânzoc: doi paşi înainte, alţi doi înapoi. Aleargă după fulgi ca după fluturi, se roteşte în jurul mame-sii cuprinzând-o cu braţele:
– Te-am priiins! Da Petruţa? Petruţa ce face?
Bătrânul îl priveşte înmărmurit: ,,Uite-l c-a auzit tot! Şi poate sta şi locului! ” În aşteptarea răspunsului, copilul stă încremenit sub ploaia de ninsoare.
– Petruţa? Petruţa pictează.
Mulţumit de răspuns o zbugheşte pe poartă , Cristina aleargă după el, iar domnul învăţător ridică mâinile şi ochii la cerul - un ocean alb ce pare a se răsturna peste lume: ,, Brava, băieţi! Brava!”
-->
Comentarii
Felicitări! Am simțit duioșia printre rânduri... Și sufletul frumos...
Lenus, Mihail,
multumesc pt. lectura si semn !
Taifas 5
nu-mi dă voie în editare să corectez linia de dialog( mi se micşorează pagina şi atât) ; la mine în pagină e ok , nu ştiu de ce se schimbă atunci când postez