M-am trezit din somn, m-am întins... Ho, ho, ajunge! Așa fac doar cei de jos.M-am deplasat prin forța gândului în sala întâlnirilor, mai erau câțiva proaspăt sosiți, ca și mine, unii veseli, alții un pic îngrijorați. Eu eram mulțumit, mi-am dirijat sufletul aflat în grijă în așa fel încât a ajuns la un nivel acceptabil pentru ei. Am simțit chemarea, am intrat în Sala Înțelepților și m-am deschis să poată fi văzută toată călătoria mea.
- Ciudat, deși eu eram mulțumit, am simțit o vie nemulțumire din partea lor.
Mi s-a proiectat pe perete, Planul de viață al sufletului monitorizat de mine. Oau, trebuia să ajungă un sfânt, un înțelept întrupat și nu doar un ucenic într-o mânăstire!
Am întrebat în gând unde am greșit. Mi-a fost prezentat parcursul vieții sufletului și am înțeles că momentele cruciale erau cele în care am intervenit și nu l-am lăsat să sufere, să treacă prin durere pentru a se ridica deasupra ei, deasupra fleacurilor din viața sa. Și eu am fost prea milos, suficient cât să-și rateze planul de viață ales.
O mare întristare m-a năpădit! Regretam profund, dar am primit imediat gânduri de consolare: încă puteam repara totul.
- Cum, m-am trezit întrebând cu voce tare, producând reverberații nebănuite, tulburând liniștea înțelepților și strâmbături din partea lor...
- Vei coborî în trup și vei trăi astfel încât să împlinești nevoia de înțelepți întrupați pe această planetă albastră.
..................................................................................................................
M-am născut într-o familie săracă, habar n-aveam cine am fost și ce planuri mărețe aștepta lumea de la mine. Am fost dat să fiu copil de templu, pe la șase ani, că eram prea multe guri de hrănit în familie și eu eram cel mai liniștit.
Am plâns, n-am vrut să fac nimic la templu, dar foamea m-a împins să merg și să ascult, ca să pot primi mâncare. Și ce mâncare bună!
Am ajuns adolescent, memoram foarte ușor toate textele sacre, dar mi se părea totul așa insipid și fără noimă... Am fost ales să fiu ucenic al Marelui Maestru! O mare onoare, dar eu n-o simțeam așa, ce rost aveau toate învățăturile astea?
M-a chemat în sala de meditații și mi-a spus:
- Începând de azi, nu mai înveți nimic din cărți ci doar ce vei vedea sau înțelege de la mine!
S-a așezat pentru meditație, mi-a făcut semn să fac la fel și am început să medităm. La un moment dat, dinspre el am simțit o căldură aparte și o lumină albastră. Am întredeschis ochii: Maestrul lumina, plutea deasupra pământului și dogorea, ca soarele vara.
Am închis ochii și mi-am propus să fac la fel. Am simțit că mă ridic de la pământ dar lumina mea era rozalie, nu albastră ca a maestrului. Am încercat și să eman căldură și am auzit un strigăt. M-am oprit și încet am deschis ochii. Pânzele de mătase ardeau, era fum și cei de afară veniseră cu vase cu apă să stingă focul.
- Maestre, de la ce s-au aprins pânzele care ornau încăperea?
- De la căldura pe care ai degajat-o tu. Ești foarte puternic, dar puterea necontrolată face mult mai mult rău decât lipsa ei.
Am exersat tot ce a spus Maestrul. Era tare mulțumit de mine! Am trecut în altă zi la o nouă lecție. Maestrul s-a așezat culcat pe un pat și mi-a spus să urmăresc ce face și să fac la fel, dacă pot. Stătea întins și eu îl urmăream în liniște. Nu se întâmpla nimic! Ba, parcă ceva se ridica din corpul Maestrului, o formă ca un abur foarte transparent. Semăna izbitor de bine cu el. Era legat de Maestru cu un cordon argintiu. Mi-a făcut semn să încerc și eu.
M-am întins și am încercat să ies din corp, așa ca Maestrul, dar nu-mi ieșea, nu reușeam! Uimit, am deschis ochii să-i cer indicații, dar deja pluteam undeva deasupra patului, iar pe pat era corpul meu, legat de mine cu același fel de cordon. Ba, nu chiar la fel, al meu era auriu. L-am luat l-am pipăit, nu-l simțeam deloc, era total de neatins! Maestrul zâmbea. M-a luat de mână, un fel de-a spune și m-a invitat înspre tavan. Am pornit amândoi în sus, am trecut prin tavan și eram sus, sus, deasupra mânăstirii. Mă gândeam că s-ar putea să ne vadă cineva. Am primit răspunsul în gând că pentru ceilalți suntem invizibili. Doar la alegerea noastră expresă am fi putut deveni vizibili.
M-am trezit înapoi în pat, eram eu în carne și oase.
- Maestre, care e rostul atâtor ciudățenii, când întreaga populație suferă greaua asuprire a cotropitorilor?
- Acestea sunt unelte pentru ajutorul și dezvoltarea spirituală a oamenilor de rând, când vei porni în ajutorul lor.
- Și când pornim?
- Când vei simți nevoia să faci asta! Deja ești mai presus de puterile mele, tu ai lumina roz a iubirii, eu doar albastrul înțelepciunii, tu ai cordonul din aur, al meu este argintiu, iar focul pe care-l poți tu dirija poate înfrânge armate întregi de dușmani, când va fi nevoie.
Am stat și am gândit:
- De ce să am dușmani, cum să le iau viața când eu am venit s-o susțin?
Apoi am spus cu voce tare:
- Dar Maestre, care-i rostul nostru pe pământ, eu de ce am venit aici?
- Asta numai tu o poți afla, prin meditație profundă, în Peștera Secretă, în Sala Reamintirii, în care eu am intrat doar o singură dată! Și nu poți intra în acest loc până nu îți apare în minte nevoia de a afla Planul tău de viață, cu care ai venit pe pământ.
Am fost dus în acea peșteră, locurile îmi păreau atât de cunoscute, de familiare...
Complet dezbrăcat, deși era frig și gheață peste tot, am intrat în Sala Reamintirii. Am fost zguduit de senzații, de gânduri ca ale unor oameni care sărbătoresc ceva, dar nu era nimeni, liniștea era perfectă. Am ales un loc, și am început să meditez. Am simțit un fel de răcoare și ușor am încălzit spațiul din jur să pot medita în liniște, profund. M-am desprins de corp și am simțit că întâlnesc o mulțime de bătrâni cu bărbi albe, lungi până la pământ, care aveau corpurile înghețate și așteptau trezirea prin intervenția mea. Nu știu cum am făcut, am fost ajutat cred, dar i-am trezit. Erau fizic, o mulțime de înțelepți, care așteptau momentul trezirii. Iar eu eram acel trimis să pot face asta. Mi-am amintit trăirile de sus din eternitate și am înțeles că, în sfârșit, Mărețul Plan a reușit. De acum nu mai era nevoie de întrupări, de oameni pe această planetă, de acum ne vom ocupa noi, cei din înalt.
Am gândit atunci o întrebare aproape strigăt:
Și cu oamenii ce se va întâmpla, omenirea unde-și are locul în acest plan?
Răspunsul necruțător a venit ca un duș rece: trebuie să-i eliminăm, au fost doar o cale pentru mărețul nostru neam! De-acum planeta va scăpa de ei, uite că erau s-o distrugă: poluare fizică și spirituală, distrugerea naturii, a habitatului și a speciilor de care noi aveam nevoie, ei sunt ființe dăunătoare planetei, noi vom fi de acum locuitorii importanți.
Am simțit o adâncă tristețe și, pentru prima dată, o furie care m-a făcut să dogoresc, să ard totul să distrug asemenea civilizație care se bazează în expansiunea sa pe moartea altor civilizații.
Muntele în care era ascunsă Peștera Secretă a explodat, gândurile celor din înalt au dispărut, singura ființă care a scăpat eram eu, deși, de rușine că fac parte dintr-un asemenea neam de invadatori, îmi venea să dispar și eu odată cu ei.
M-am înălțat în acele locuri ale eternității de unde venisem, totul era pustiu, nici un fir de gând, nici o mișcare: eram absolut singur, dar iubeam Pământul și pe pământeni mai mult ca niciodată.
Așa că am început să am grijă de toți, la început a fost ceva mai greu, mi-am ales dintre ei ajutoare pe care le-am numit îngeri și, cu toate că nu-mi doream, am ajuns să fiu numit de ei... DUMNEZEU!
-->
Comentarii