Ne-am trezit cu toţii devreme. Copiii pleacă după prânz, dar nu am mai avut somn, niciunul. Casa răsună de o veselie ieşită din comun, parcă forţată. Toţi eram prevenitori, unii cu alţii şi încercam să nu ne întristăm din cauza despărţirii. Abia ne reobişnuisem cu copii acasă dar... asta e! Şi-au luat zborul din casele părinteşti şi e normal să se ocupe de viaţa lor. Ioana cu George au luat maşina mea şi au plecat pentru câteva ore, la "ceilalţi părinţi", pe la prieteni şi după ceva târguieli. A venit şi Cornelia. Se străduieşte să-şi intre în pielea de mamă, pentru timpul cât vom fi plecaţi la copii, în America. Adam a mâncat şi Cornelia m-a rugat să o las cu "puteri depline", toată ziua. Am acceptat, mai ales că puteam să o las "singură", dar eu fiind în preajmă. Cornelia a crescut doi copii, luaţi de la orfelinat. Copii au crescut şi au plecat, soţul a plecat şi el, după "o fufă". Am lăsat-o pe Cornelia în curte şi am băut cafeaua cu Mihai. Hârtiile, pe care le pregătise de aseară, acum păreau şi mai multe. Mihai avea un aer preocupat şi, parcă ignorând prezenţa mea, îşi continua lucrul. Mă simţeam nebăgată în seamă, dar nu pot fi tot timpul în centrul atenţiei. Gândurile îmi zburau în toate părţile. Încă nu se aşezaseră toate impresiile de la botezul lui Adam. A fost superb! Lume multă, distracţie. O parte din chipurile invitaţilor îmi defilează şi acum pe dinaintea ochilor. Mihai mă anunţă că va pleca în oraş şi va lipsi până la prânz. Cînd se întoarce, vom merge cu copii la aeroport. A plecat. Mi-am aprins o ţigare şi am reluat şirul imaginilor de la botez. Simţurile îmi spuneau, că o stare de "neâmplinire" îmi dă tîrcoale. Prea îmi reveneau în minte gesturile, privirile, trupurile câtorva femei, pulpele naşei, cu langoarea lor orientală, Iuliana, posesoarea acelei carnaţii superbe, Narcisa, cu care mă "ştiam" atât de bine. Revin cu picioarele pe pământ, dar uşor excitată, merg să îmi verific mail-urile. Caculatorul lui Mihai e deschis. Şi-a schimbat fotografia de fond, alegându-şi tabloul cu trandafir, narcisă şi dalie.
A schimbat fundalul de curând. El nu face mai nimic întâmplător. Simte ceva? Adesea are un stil atât de ciudat de a-mi comunica frământări şi gânduri ale lui, încât eu, care funcţionez atât de simplu, obosesc să încerc să înţeleg şi atunci ignor mesjul, aşteptind să devină mai pragmatic. În urmă cu ceva vreme, "frumoasa" de pe net, mi-a făcut avansuri, avansuri la care am răspuns, într-o oarecare măsură. Sunt tentată să o caut. Sunt singură acasă, aşa că ,nu există riscuri. Inima îmi bate mai tare. Revăd imaginile cu "frumoasa" şi jocurile în care ne-am prins. Sunt îngrozită de ce s-ar putea întâmpla, dacă Mihai ar şti despre "ieşrile" mele in realitatea virtuală, despre "frumoasa." Dar el? Ce va face el după aceea? Gândul îmi zboară din nou la Costel. Măcar el era un tip flexibil, cu care se putea"negocia". Când am prins firul, că avea o "relaţie" cu o altă femeie, am atacat direct şi el a recunoscut. Fără cinism, cu o sinceritate debordantă, a confirmat că e vorba de un "accident." Mi-a cerut iertare iar eu am "negociat" dur. Măcar cu Costel se putea discuta.
"Ai făcut-o tu? O voi face şi eu!"
I s-a părut corect şi, cu ştirea, şi cu aprobarea lui, am făcut-o. I-am spus când, cu cine, şi la ce oră mă întorc acasă. Mă aştepta, apoi totul a reintrat în normal. Mihai e absurd de posesiv. El nu ar fi acceptat un asemenea târg niciodată. Îl ştiu bine. Nu ar fi recunoscut niciodată, dar poate nu l-aş fi prins niciodată, şi posibil, ori nu ar mai fi făcut-o, ori nu aş fi banuit măcar, niciodată. Dacă aş fi greşit eu, ar fi plecat şi atât, păstrând pentru el tot zbuciumul şi suferinţa. În minte îmi revin cuvintele Sandei: "Să nu îl minţi niciodată!" Nu l-am minţit. Nu se poate spune că l-am minţit. Nu l-am înşelat niciodată, de când suntem împreună. Reformulez: de când suntem căsătoriţi, nu l-am înşelat cu vre-un alt bărbat. Am făcut-o cu Costel dar... nu eram divorţaţi. Era soţul meu, chiar dacă îl înşelasem cu Mihai.
Simt nevoia să ies din casă, să mă liniştesc cumva. Mihai e plecat cu maşina lui, copii cu maşina mea.
-Cornelia, poţi să-mi împrumuţi maşina, pentru o oră-două? Mi-a răspuns afirmativ şi, bucuroasă că mă poate ajuta, mi-a adus repede cheile şi actele. Am şters urmele din calculator, m-am îmbrăcat mai "tinereşte" şi am plecat. Am ieşit pe poartă şi, când Cornelia închidea în urma mea, m-a sunat Iuliana.
-Te pup, Dalia.
-Bună, iubita!
-Ce faci?
-Ies puţin în oraş.
-Sunt în Bucureşti. Ne putem vedea?
Am stabilit unde şi am plecat s-o întâlnesc. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva. Ne-am revăzut la un bar, în centru. Am comandat sucuri şi cafele. Şi ea avea de spus şi asta mi-a dat o stare de nelinişte şi de nervozitate. Nu eram aptă să o ascult. Îi tremurau degetele, în timp ce îmi vorbea.
-Ştii, eram cu "domnul opel" de ceva vreme dar, am cunoscut un tip de aceeaşi vârstă, pe un chat.
-Şi te "iubeai" cu amindoi?
-Nu. Pe Doru l-am întâlnit numai o dată, sau de două ori, şi nu am trecut de faza la care l-am sărutat pe obraz şi atât. Vorbim pe mess aproape zilnic şi cred, sincer, că mă iubeşte. Ştie că sunt căsătorită dar nu m-a "presat" niciodată pentru sex. Nu i-am spus că am un iubit. Nu are pretenţia decît să mă vadă, din când în când, şi mi-a spus că opţiunea evoluţiei acestei relaţii îmi aparţine în totalitate.
-E aşa bătrân încât să nu mai aibă "chemare?"
-Sigur nu! Am patruzecişiunu de ani, mai văd şi eu...
-Şi care ar fi problema?
-Mi-a scris şi aş dori să citeşti. Am printat tot ce mi-a scris. Citeşti şi îmi spui ce crezi că pot să fac.
Mi-a întins, cu degete tremurătoare, o coală mare:
"Sunt supărat. Nici nu ştiu dacă îi pot spune supărare. Dacă ce simt ar fi definit ca "supărare", pentru această stare ar trebui să existe o cauză şi o direcţie, spre cine poate fi îndreptată "supărarea". Să răsturnăm lucrurile şi să încep cu "spre cine ar putea fi îndreptată." În acest caz nu pot fi decât două variante. Supărarea să fie împotriva ta. Apare întrebarea firească: E normal să mă supăr pe tine? În fond, relaţia noastră nu a presupus vre-o obligaţie, chiar dacă, în timp, mi-ai mărturisit că mă iubeşti, sau poate doar ai spus-o. Am cerut acel "puţin", atât de puţin, încât şi asta ţi-a părut prea mult. Dacă iniţial a fost "o sincopă",urmată de "un ghinion", şi continuată prin ciţiva de "care n-am avut noroc", mai târziu, au apărut elemente noi. Pe lângă "interdicţii de comunicare", sau comunicare limitată la maximum, au apărut şi alte bariere. Toate aceste sustrageri, sau retrageri ale tale, succesive şi strategice, m-au pus în postura idioată să nu mai cred că motivele invocate ar mai putea fi reale. Probabil de jenă, de plictiseală, sau de milă, mai dai câte un semn. Poate că ţi-ai găsit un altul pe chat. Îmi este inima grea şi îmi spun că aşa este în dragoste: unul iubeşte iar celălalt se lasă iubit. Am ars nesăbuit de tare, fără să îţi cer mare lucru. A fost prea mult. Nu mai cer nimic. Sunt amărât. Oglinda în care te răsfăţai, cu drag, s-a înegrit, uitată în sertar. Argintul ei pare că se cojeşte. De fapt, nu se poate spune că ce ai simţit tu faţă de mine a fost iubire. Minulescu spunea cam aşa:
"Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?
Eu cred c-a fost o simplă nebunie
Dar ce a fost, sau ce-ai fi vrut să fie
TU nu vei şti-o poate niciodată" Doru."
Am citit uşor tulburată. Nu aveam răbdare şi nici chef să dezbat.
-Poţi să mi-l laşi să-l citesc mai atent?
-Sigur, eu o am în arhivă.
Ne-am despărţit. Căutam pe cineva să spun eu, nu să ascult pe altul. Aveam de spus! M-am apropiat de fostul cartier. Ce-o face Costel? Îl sun şi îmi răspunde plin de tupeu:
-Aşteptam să mă suni. Vino!
Am închis fără să scot o vorbă. Răscolită de tot ce se întâmpla, am făcut un ocol, să evit "fostul meu cartier." Am dorit un pic de adrenalină şi am accelerat. Telefonul lui Costel, revederea "frumoasei", întâlnirea cu Iuliana...totul a început să se învârtească ca un scrânciob, care nu se mai oprea, ca o rostogolire, în ceva de necontrolat. Nu ştiu cum am ajuns la Costel. Nu am văzut cutia de scrisori, nu am văzut uşa, nu am mai văzut nimic. Am simţit doar că nu mă pot opri din acea rostogolire. Cu un aer de stăpân, a întins mâna către mine şi m-am scufundat în
amintirile nopţilor şi zilelor când descopeream sexul, alături de el, în adolescenţă. Simţeam un gol în stomac şi parcă greaţă. Uitasem de tot, de tot, de tot. Exista numai COSTEL şi atât!
A schimbat fundalul de curând. El nu face mai nimic întâmplător. Simte ceva? Adesea are un stil atât de ciudat de a-mi comunica frământări şi gânduri ale lui, încât eu, care funcţionez atât de simplu, obosesc să încerc să înţeleg şi atunci ignor mesjul, aşteptind să devină mai pragmatic. În urmă cu ceva vreme, "frumoasa" de pe net, mi-a făcut avansuri, avansuri la care am răspuns, într-o oarecare măsură. Sunt tentată să o caut. Sunt singură acasă, aşa că ,nu există riscuri. Inima îmi bate mai tare. Revăd imaginile cu "frumoasa" şi jocurile în care ne-am prins. Sunt îngrozită de ce s-ar putea întâmpla, dacă Mihai ar şti despre "ieşrile" mele in realitatea virtuală, despre "frumoasa." Dar el? Ce va face el după aceea? Gândul îmi zboară din nou la Costel. Măcar el era un tip flexibil, cu care se putea"negocia". Când am prins firul, că avea o "relaţie" cu o altă femeie, am atacat direct şi el a recunoscut. Fără cinism, cu o sinceritate debordantă, a confirmat că e vorba de un "accident." Mi-a cerut iertare iar eu am "negociat" dur. Măcar cu Costel se putea discuta.
"Ai făcut-o tu? O voi face şi eu!"
I s-a părut corect şi, cu ştirea, şi cu aprobarea lui, am făcut-o. I-am spus când, cu cine, şi la ce oră mă întorc acasă. Mă aştepta, apoi totul a reintrat în normal. Mihai e absurd de posesiv. El nu ar fi acceptat un asemenea târg niciodată. Îl ştiu bine. Nu ar fi recunoscut niciodată, dar poate nu l-aş fi prins niciodată, şi posibil, ori nu ar mai fi făcut-o, ori nu aş fi banuit măcar, niciodată. Dacă aş fi greşit eu, ar fi plecat şi atât, păstrând pentru el tot zbuciumul şi suferinţa. În minte îmi revin cuvintele Sandei: "Să nu îl minţi niciodată!" Nu l-am minţit. Nu se poate spune că l-am minţit. Nu l-am înşelat niciodată, de când suntem împreună. Reformulez: de când suntem căsătoriţi, nu l-am înşelat cu vre-un alt bărbat. Am făcut-o cu Costel dar... nu eram divorţaţi. Era soţul meu, chiar dacă îl înşelasem cu Mihai.
Simt nevoia să ies din casă, să mă liniştesc cumva. Mihai e plecat cu maşina lui, copii cu maşina mea.
-Cornelia, poţi să-mi împrumuţi maşina, pentru o oră-două? Mi-a răspuns afirmativ şi, bucuroasă că mă poate ajuta, mi-a adus repede cheile şi actele. Am şters urmele din calculator, m-am îmbrăcat mai "tinereşte" şi am plecat. Am ieşit pe poartă şi, când Cornelia închidea în urma mea, m-a sunat Iuliana.
-Te pup, Dalia.
-Bună, iubita!
-Ce faci?
-Ies puţin în oraş.
-Sunt în Bucureşti. Ne putem vedea?
Am stabilit unde şi am plecat s-o întâlnesc. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva. Ne-am revăzut la un bar, în centru. Am comandat sucuri şi cafele. Şi ea avea de spus şi asta mi-a dat o stare de nelinişte şi de nervozitate. Nu eram aptă să o ascult. Îi tremurau degetele, în timp ce îmi vorbea.
-Ştii, eram cu "domnul opel" de ceva vreme dar, am cunoscut un tip de aceeaşi vârstă, pe un chat.
-Şi te "iubeai" cu amindoi?
-Nu. Pe Doru l-am întâlnit numai o dată, sau de două ori, şi nu am trecut de faza la care l-am sărutat pe obraz şi atât. Vorbim pe mess aproape zilnic şi cred, sincer, că mă iubeşte. Ştie că sunt căsătorită dar nu m-a "presat" niciodată pentru sex. Nu i-am spus că am un iubit. Nu are pretenţia decît să mă vadă, din când în când, şi mi-a spus că opţiunea evoluţiei acestei relaţii îmi aparţine în totalitate.
-E aşa bătrân încât să nu mai aibă "chemare?"
-Sigur nu! Am patruzecişiunu de ani, mai văd şi eu...
-Şi care ar fi problema?
-Mi-a scris şi aş dori să citeşti. Am printat tot ce mi-a scris. Citeşti şi îmi spui ce crezi că pot să fac.
Mi-a întins, cu degete tremurătoare, o coală mare:
"Sunt supărat. Nici nu ştiu dacă îi pot spune supărare. Dacă ce simt ar fi definit ca "supărare", pentru această stare ar trebui să existe o cauză şi o direcţie, spre cine poate fi îndreptată "supărarea". Să răsturnăm lucrurile şi să încep cu "spre cine ar putea fi îndreptată." În acest caz nu pot fi decât două variante. Supărarea să fie împotriva ta. Apare întrebarea firească: E normal să mă supăr pe tine? În fond, relaţia noastră nu a presupus vre-o obligaţie, chiar dacă, în timp, mi-ai mărturisit că mă iubeşti, sau poate doar ai spus-o. Am cerut acel "puţin", atât de puţin, încât şi asta ţi-a părut prea mult. Dacă iniţial a fost "o sincopă",urmată de "un ghinion", şi continuată prin ciţiva de "care n-am avut noroc", mai târziu, au apărut elemente noi. Pe lângă "interdicţii de comunicare", sau comunicare limitată la maximum, au apărut şi alte bariere. Toate aceste sustrageri, sau retrageri ale tale, succesive şi strategice, m-au pus în postura idioată să nu mai cred că motivele invocate ar mai putea fi reale. Probabil de jenă, de plictiseală, sau de milă, mai dai câte un semn. Poate că ţi-ai găsit un altul pe chat. Îmi este inima grea şi îmi spun că aşa este în dragoste: unul iubeşte iar celălalt se lasă iubit. Am ars nesăbuit de tare, fără să îţi cer mare lucru. A fost prea mult. Nu mai cer nimic. Sunt amărât. Oglinda în care te răsfăţai, cu drag, s-a înegrit, uitată în sertar. Argintul ei pare că se cojeşte. De fapt, nu se poate spune că ce ai simţit tu faţă de mine a fost iubire. Minulescu spunea cam aşa:
"Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?
Eu cred c-a fost o simplă nebunie
Dar ce a fost, sau ce-ai fi vrut să fie
TU nu vei şti-o poate niciodată" Doru."
Am citit uşor tulburată. Nu aveam răbdare şi nici chef să dezbat.
-Poţi să mi-l laşi să-l citesc mai atent?
-Sigur, eu o am în arhivă.
Ne-am despărţit. Căutam pe cineva să spun eu, nu să ascult pe altul. Aveam de spus! M-am apropiat de fostul cartier. Ce-o face Costel? Îl sun şi îmi răspunde plin de tupeu:
-Aşteptam să mă suni. Vino!
Am închis fără să scot o vorbă. Răscolită de tot ce se întâmpla, am făcut un ocol, să evit "fostul meu cartier." Am dorit un pic de adrenalină şi am accelerat. Telefonul lui Costel, revederea "frumoasei", întâlnirea cu Iuliana...totul a început să se învârtească ca un scrânciob, care nu se mai oprea, ca o rostogolire, în ceva de necontrolat. Nu ştiu cum am ajuns la Costel. Nu am văzut cutia de scrisori, nu am văzut uşa, nu am mai văzut nimic. Am simţit doar că nu mă pot opri din acea rostogolire. Cu un aer de stăpân, a întins mâna către mine şi m-am scufundat în
amintirile nopţilor şi zilelor când descopeream sexul, alături de el, în adolescenţă. Simţeam un gol în stomac şi parcă greaţă. Uitasem de tot, de tot, de tot. Exista numai COSTEL şi atât!
-->
Comentarii