Plecăm într-o zi într-un loc la cineva
nu ştiu unde-i locul acesta dar vom ajunge acolo
şi de vrem sau nu plecarea asta
Dumnezeu ne va îndruma sub aripa misterului
de nedescifrat pentru noi pământenii.
Habar n-am dacă vom pleca singuri sau vor mai veni şi alţii
înaintea noastră în aceeaşi clipă ori după noi
dar vom întâmpina cu toţii această călătorie căreia îi spunem
după ştiinţa noastră moarte a murit a decedat şi-apoi
aruncăm peste ea cu odihne în pace sau veşnice
când rămaşii de aici îşi iau rămas-bun de la trupul
aşezat şi împodobit princiar cu cele mai frumoase cârpe
din cutia de lemn vopsit în culoarea ţărânii şi lăcuit.
Oricum nu mai contează după înmormântare şi pomana
dată în prima pomenire celui plecat de printre rămaşi
că uitarea îşi scoate perdelele fastuoase în culori
s-acopere geamul prin care memoria şi sufletul privesc
printre clipele care fug una după alta şi ronţăie amnezic
pentru viitorul adus din îmbrăţişarea timpului.
Nerecunoştinţa începe să sape nevăzut
din clipa-n care primii bulgări de ţărână se rostogolesc
peste cutia bătută-n cuiele care sigilează contractul
definitiv cu pământul pentru eternitatea terestră şi omul
iasă culcat şi oficial din lumea asta fără să-şi poată lua
nimic triumfal din ce a făcut şi-a spus de-atâtea ori.
Jalea urlă şi se pierde în ecouri până când
liniştea este întinsă pe verdele şi culorile vieţii
după ce ţărâna îşi reia forma iniţială şi roade
puţin câte puţin din tributul uman pe care l-a primit
în timp ce rămaşii trăiesc de mama focului
fără să le treacă prin minte că viaţa lor
e-ncălecată pe şaua trupurilor care se fac
una cu pământul şi cu infinitul.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Mulţumesc, d-na Aurelia!