Plouă. Plouă şi iar plouă de zile, zic eu...vreo nouă.
La-nceput cu iz de mentă, dar de ieri ca o dementă
tot pânzişă, persistentă, se aruncă când piezişă
dezvelind bulbii de cală, când lovind pe verticală.
Scotocind ca o mătuşă dacă-am pus lacăt la uşă
bocăne-n pereţi ca surdă. Ies afară. O cert. Mă udă.
Are un of, gândesc, ca mine, dar când văd sură că vine,
grea şi-apoi se tot deşiră reci fiori mă trec pe şiră.
Azi, nu am chef de poezie. Privesc lung alba hârtie
pe sub moţ. O întorc pe faţă, dos, o fac boţ, o dau pe jos,
n-o ridic. Aud, poc!poc! Inspiraţie n-am, ioc; să mă joc
nu-mi vine parcă, dar iau foaia şi din ea îmi fac o barcă.
Chicot, râset, bucurie, ţi-ai găsit de-urât să-mi ţie.
Muzele, ca deocheate, îşi dau ghionturi pe la spate;
ude toate, toarnă cu melancolie să mă-ngroape în ea de vie.
Turuind fără de-ncetare, ploaia, devenea cicălitoare.
-Ploaie, taci! Mă oboseşti! Tu nu ştii să povesteşti?
Tot cu ură ciocăneşti în obloane şi-n fereşti.
Amuţitele-au prins spaimă, din ochi caută icoană,
tremură din balama când încep a se-nchina.
Tu, mai lungă, nisipoasă tropăi dârză, sus pe casă,
te agăţi nimicitoare şi uluci desprinzi de floare,
caşti în uliţi şanţuri late, gropi adânci îi pui în spate.
La zorele tai rochiţa, din ţâţână smulgi portiţa,
pe un strat, mumificate stau petunii, sufocate;
plictisiţi şi deprimaţi casc de somn caişi plecaţi
cât pe ce din sân să scape plozii-n ale tale ape.
-Chiar n-ai nici un Dumnezeu, nici o lege, eşti ateu?
Ţărna nu mai e făină, nici lumina nu-i lumină,
eu, n-am parte de tăceri, urli ca-n dureri de faceri
cuibărită-n putregai, gemi, naşti flori de mucegai.
Pentru o clipă, în pat de frunză te întinzi ca o lehuză,
dar nu-i chip să te-odihneşti, meliţi şi hodorogeşti,
torni năduf, torni din belşug, plutesc morţii în coşciug
se-ncâlcesc prin rădăcini, uit de rude, de vecini,
hurui, torni întunecată, un ocean năşti într-o baltă.
Şi cum torni aşa în ropot îţi ursesc să-ţi cânte-un clopot -
tot chemat de el să zbieri, tot de limba lui să pieri -
despletită să te-adoarmă, să te văd mai blândă, calmă.
Însă nu, nu vrei să dormi şi mai furioasă torni;
neîntreruptă, neîndurată, făr' să laşi şi pe-altădată
malurile-n mâini separi, zgâlţii podul, smulgi din pari
tâlhăreşti rodul din pom - crunt îl pedepseşti pe om -
culci trifoiul în ţărână, mai nervoasă, fără milă
şi mai aprigă, pletoasă într-un nuc îţi ascuţi coasă
iar prin lanul copt de grâu îţi faci loc curgând în râu
şi cum nu ai Dumnezeu, răpăi iar şi iar din greu.
-Mai taci, ploaie! Faci a cobe. Nu mai arunca cu vorbe.
Nu mi-s pusă pe vorbit, du-teee, de unde-ai venit!
Îmi rupi inima în nouă. Ce-avem de-mpărţit noi două?!?
Frunză-s parcă, într-o barcă. Până-n măduvă sunt leoarcă.
Şi de atâta apă-s toată până-n suflet inundată.
Dacă ai fi venit frumos, generoasă, răcoroasă
şi de soare descântată, cum veneau ploile-odată,
te-aş fi strâns în sân de drag şi te-aş fi poftit pe prag.
Ţi-aş fi spus, de tine-i lipsă, piatra-n arşiţă e-ncinsă,
mergi, ai grijă de izvoare că s-au pârjolit sub soare,
fânul fierbe în fânare şi-orice pai e-o lumânare,
s-ar aprinde, din uimire, de-o scânteie din privire.
Poate, dacă-ai fi venit cu un glas mai ţârâit,
ca o strună de vioară, cum vin ploile de vară
mi-ar fi fost mai dor de tine şi te-aş fi chemat şi mâine,
dar tu vii pusă pe harţă, şi din vişini ca o hoaţă
rupi perechi zeci de cercei, pagubă îmi faci prin ei.
-Să mai taci! N-ai nici o scuză când mă scuturi ca pe-o frunză.
Laşi melci fără cochilii, nu mai trec pe-alei copii,
terfeleşti crini în noroi şi tot vii şi tot te-nfoi
fumegoasă, înteţită, tot cu capu-n nori pitită.
Te avânţi scoasă din minţi şi retezi boboci cuminţi
de pe lujerii plăpânzi; nu ştiu dacă plângi ori râzi
sau încerci o smiorcâială dintr-un nor plin de ceneală,
dar mai tare te-nteţeşti, sub călcâi totul striveşti.
Taci, acum! Căci orice spui, nu mai pot îngădui.
Dar ea nu şi nu. Nu-i pasă; neosteită, nemiloasă
răpăieşte mai aprinsă, ca de-un fulger mut atinsă,
furioasă mulge norii, duşmănoasă înneacă zorii,
cu gând râu străfulgerată şi de lacrimi deşălată
alergând ca o zăludă greu potop vărsă cu ciudă.
Pe sub valul de nisip, de bătaie din aripi, nu e chip!
Timpul stă închis în cuşcă; ceasul limbile îşi muşcă
plictisit de numărat cât din zi a mai plouat.
Scoţând aburi albi pe gură brazii-n gândul lor înjură:
“- Dealu-n vale de-ar porni, tot cu el ne-am prăbuşi.”
Frunză-s; prinsă în capcane; ca lovită-s de vagoane
şi de somn; de somn mi-e foame!
Ea, cu degetele gheare ascuţite, ca de fiare,
în teribila-i furie pe la spate mă înjunghie;
parcă aş da o liturghie…
simt urgie până-n os. Dacă ar fi venit frumos...dacă...
De o vreme-s nedormită...Ploaie, taaci! Mi-s ostenită.
Veronica Şerban
-->
Comentarii
Măi, Vero! Da rău de tot te mai ,,supăraşi'' pe ploaie! Normal, ar trebui ca ploile să se înfricoşeze niţel şi să se mai potolească, văzând ce tare te cerţi cu ele!
Dar lăsând gluma la o parte, sincere felicitări, pentru prozopoemul tău!
Maria, (Maria-Ileana Tănase)
ce dor mi-a fost de tine!
Mulţumesc pentru apreciere! Să mai treci, cum şi eu te voi vizita, cu drag!
Domnule,Mihai Ștefan Arsene, împreună cu ploaia mea, vă mulţumesc!
Mulţumiri alese, doamnă, Gabriela Mimi Boroianu !
Mulţumesc frumos, pentru popas, Dorina!
Mulţumesc frumos, Aurelia!
Uneori, o urâm, pentru că produce dezastre, dar cel mai ades o îndrăgim.
Trimit în plaie sărutări spre tine. Cu drag, Veronica!