Strângea la piept cățelușul de pluș, Pluto al lui cel drag și plângea. Își lipea de obraz lăbuța cu urme de sânge și, dacă închidea ochii, o putea vedea, era acolo în drum nemișcată, cu fața cuprinsă de mirare. A fost ultima dată când a văzut-o, au dus-o la spital. O țin ascunsă, până se vindecă, i-a spus tata. `
Dar el simte că nu-i așa, e ceva grav pentru că toți din jur lăcrimează și-l mângâie.
Tata a fost plecat la mama la spital și când s-a întors în sfârșit, vrea să-l aruncăm pe Pluto! Zice că din cauza lui mama a fost lovită de acel șofer rău! Și tot suspină, necăjit.
A venit azi bunica, mama lui tata și a avut grijă de mine. Acuma a făcut mâncare și stăm toți la masă și nu mâncăm.
- De ce nu mâncăm? Ia, să spun eu rugăciunea de la mama, poate asta așteaptă. Am spus, dar nu mănâncă nimeni. Tata plânge, bunica se șterge cu șorțul la ochi, trebăluind. Nici mie nu mi-e foame. Oare ce-o fi făcând mama, acolo, în spital?
A adormit cu Pluto în brațe și s-a trezit fără el.
- Unde-i Pluto? E al meu, de la mama!
- L-a luat tatăl tău, o să-ți aducă altul mai mare și mai frumos! - spuse bunica.
- Dar nu vreau altul! El are pe lăbuță un pic de sânge de la mama și când închid ochii și pun lăbuța pe față, parcă e ea aici și mă mângâie!
L-a primit înapoi, i-a fost alături mulți, mulți ani, acum era student!
A venit odată acasă cu o colegă, mă rog, un pic mai mult decât colegă... Și fata a pus încântată mâna pe Pluto și l-a strâns în brațe.
A simțit un val de furie, apoi s-a liniștit, gândindu-se că mamei i-ar fi plăcut de Iulia. Așa micuță, plină de bun simț, cuminte și frumoasă nu înțelegea cum de l-a ales tocmai pe el.
- Uite, are o lăbuță pătată cu sânge, bietul cățel, hai că ți-l curăț eu!
- O, nu! E ultimul semn rămas de la mama, e sângele ei, de-asta l-am iubit toată copilăria mea! Când n-aveam un suflet de mamă alături să-mi pupe vânătaia, sau să-mi aline o durere, puneam lăbuța pe obraz, închideam ochii și simțeam alinarea ei...
Iulia a lăsat cățelul la loc, a venit și l-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi și i-a spus:
- Știi, nici eu n-am mamă de mulți, mulți ani! N-am avut așa o amintire care să-mi aline suferințele de copil... Dar eu am avut încă două surori care mi-au fost și mămici și surori și, cumva, mi-au mai alinat suferința!
După alți ani, într-un apartament micuț de la marginea orașului, cei doi țopăiau fericiți deși camerele erau goale. Doar în mijloc erau puse câteva geamantane cu lucruri. Până să se întoarcă cu alte lucruri, au instalat deasupra lor un paznic de nădejde: pe Pluto!
El s-a retras într-un colț de cameră și, în șoaptă, a spus:
- Dragă mamă, sunt bucuros că un strop din tine e aici cu mine și vede noua noastră casă! Bine ai venit în acest cuib fericit! Vă voi iubi pe amândouă, mereu, mereu...
Imagine preluată de pe net.
-->
Comentarii
Așa este și, din păcate, simțim adevărata ei valoare când... ne lipsește!
Mulțumesc domnule Muntean, pentru imagine și lectură!
O zi minunată!