poem suprarealist
poemele nostre absurde ne plac la nebunie
singuratici
ne plimbăm pe străzi ca vagabonzii,
trece toamna, vine iarna, trec plecările, trec venirile,
vine moartea,
fugim ca tâmpiții prin timp
cu iubirile și dorurile după noi,
ne visăm zei, împărați,
câteodată ne visăm în cosciuge de argint
înfășurați în pânze de satin
cu birbizuri și ciucurași,
plânși de iubite,
hăituiți de câte un prefăcut prieten care
ne ține de urât în biserică
cu câte-un panegiric ditirambic,
dar în gândul lui:
dă-l dracului,
era un bețiv pe care-l lingeau câinii la gură
când cădea prin parcuri, prin șanțuri, prn taverne.
poemele noastre otrăvite,
absurde ca și viața lui gauguin
care se plimba prin tahiti cu creolele după el,
se răspândesc ca fluturii
pe toate florile, prin toate toamnele și iernile și verile
și prin alte anotimpuri interioare,
trebuie să cumpărăm și marmură
să ne împodobim locul de veci,
undeva sub un tei,
să chemăm natura,
plopii, brazi și păltinași, luna, stelele-făclii,
eventual și iubita,
ce, ai uitat când ne iubeam, ne iubeam, ne iubeam?
tu purtai o rochie portocalie,
ne rostogoleam prin roua dimineții,
prin iarba crudă și prin trifoi,
ai uitat, oașcă bătrână,
acum nici la mormânt nu vreai să vii,
nu vreai să verși și tu două lacrimi
pe lespedea rece ,
așa ca să te vadă lumea că m-ai iubit,
hai, iubi, hai, fă-te că plângi, iubi,
ne iubeam și ne rostogoleam ca tâmpiții
cu cerul peste noi
și cu toată natura-n spinare
și-acum când să-mi dai și mie un colac de bogdaproste,
taci, iubi,
verși lacrimi de crocodil,
hooo,
că n-am murit,
am făcut un exercițiu de exorcizare,
o bârfeai pe lolita, aia cu țâțele țuguiate,
dar lolita a fost o doamnă, venea
cu petale de trandafiri și le așterna pe cearşaf,
gura ei, izvor de ambră,
vărsa foc și apă vie,
gura ta otravă de cucută,
când tăceai mută…
poemele noastre absurde ne plac la nebunie,
poeme pline de tandrețe și de melancolie,
cu primăveri în călduri și cu toamne aiurite
cu franjuri de frunze, bolnave de epilepsie,
acum la geamul meu s-au adunat toate pădurile,
degeaba sting lumina,
poemul dansează prin cameră,
iată frigul, iată corpul tău, prin întuneric,
umerii tăi de gheață, gâtul tău ca marmora,
mâinile mele care te caută,
pipăi timpul care a trecut
și nu-i mai găsesc decât oasele,
vreau să le prind în cuie în tavan,
ca la antipa dinozaurii,
să-mi aducă aminte de acele clipe,
mi-am cam băut zilele și nopțile și viața
și acum tânjesc după semaforul cu verde să trec dincolo,
dar nu mă lasă anticristul din mine,
număr în gând, dar gândul nu mai știe,
o ia din trei în trei până la o mie…
… și iar se aud poemele noastre absurde,
suprarealiste,
te vezi la mare, când îți desfaci rochia, așa lascivă,
ca o viperă care-și leapădă pielea la soare,
au înnebunit și poemele,
văd cum din capul tău cresc copaci,
o întreagă pădure,
prin care-mi plimb copilăria,
e frig, e ceață, aerul se oprește în plămâni,
zâmbesc ironic ca zeul dionis,
mâine va ninge frumos
și eu îți voi face un ceai, nu mai contează
cine ești tu-
în orice caz, ai rămas un sunet plăcut.
parcă stai în spatele meu și-mi imaginez
un cadavru care mă seduce,
un triler fantastic
cu un bordel la etajul cinci
al unui bloc din piața matache
în care intru pe ușă
și ies cu tine în spinare pe geam, lolita.
21 noiembrie 2011
-->
Comentarii