Poetul
Într-o succesiune de viziuni atemporale,
Îşi construieşte din cuvinte un spaţiu augustin
În care conspiră împotriva ordinii universale,
Asumându-şi riscul de a se sinucide câte puţin.
Pentru sufletul lui, realitatea-i doar un stimul;
Cu emoţii, încarnate-n trup de dorinţe majore,
Încearcă să-i seducă sensurile prin metafore
Din care aprinde candele de luminat neamul.
Însetat în deşertul clepsidrei de cuvinte solare,
Îi soarbe fierbinţeala dintr-un prelung răsuflet,
Realităţii îi îndepărtează hotarele ispititoare,
Făcând mirajul să danseze pe retina din suflet.
Ziua lui de lucru e-un colier de nopţi articulate
Şi clipe-scântei înmugurite-n profunzimi astrale.
Cu tocul, îşi cere iertare foii de hârtie imaculate,
Făcând din poezie un testament al conştiinţei sale.
Poezia
Însetată în deşertul de graţie al metaforelor,
Alunecând abisal pe toboganul de speranţe,
Muşcând adânc din ordinea firească a lucrurilor,
Căutând sensuri profunde în ale vieţii instanţe
Din care să urce un fragment de absolut
Spre-a arunca-n viitor o privire mai clară
Asupra a ceea ce-a fost cândva un început –
Sămânţă înveşmântată-n brazda stelară,
Revelaţie sclipindă din roua frunţilor,
Coroană veşniciei din muguri de şoapte
Ce-şi arată culorile înaintea frunzelor
Pe care poeţii şi zeii o au-n copropietate,
Testament cuminecat pe reduta sufletească
Bine rostuit în antecamera singurătăţii
Ce-ndeamnă spaţiul lăuntric să rodească
Lăsând amprente-n oglinda eternităţii...
(Bucureşti, 2O17, O5 aprilie)
-->
Comentarii
Mulţumesc, AURELIA! O zi frumoasă!