Pomul speranţei, ce-n inimă mi l-ai sădit,
Ramul îl întinde spre lumină – năucit –,
Să-i crească corola iubirii la soare,
Să-i mângâii petala ieşită din floare.
Ai pus sămânţa târziu, în toamnă,
Şi-ai uitat să-l uzi cu lacrimi, doamnă,
Să-l acoperi sub o seră de iubire,
Să nu-ngheţe într-o iarnă de uitare.
Ai lăsat umbra incertitudinii să-l doboare –
Rădăcini de disperare-l menţin în picioare.
Flăcările iubirii le stinge nepăsarea,
Dorul în abis îl topeşte-ntristarea.
Ne rod inima carii timpului.
Îndoielile cresc în adâncimea sufletului
Și se hrănesc cu fărâme din vise,
Porţi spre neant lăsând deschise.
Nu vezi că neantul sub pași ne răsună?
O punte-am întins, s-o trecem împreună.
Să nu cazi în păcat ţi-am întins o mână,
Spre fericirea veşică ursita ne-ndeamnă.
MdRaesculum 21.01.2010
Comentarii
Mulțumesc, Sabina, pentru popas! Să ai rădăcini trainice...în viață!
Cu drag
Muț'umesc pentru vizită!
Mihaela, frumos simbol!- sufletul tău, un copac cu ramuri de sperană sub mângâierea soarelui. Așa să-ți rămână!
Dane,așa-i viața, cu clipe de bucurii...sau nu și , atunci, mai facem și haz de necaz.
Flore rară, și la propriu și în scris, nu ar fi rău să se împlinească visele...sau dorințele,, chiar dacă unele sunt mai puțin...ortodoxe.
Fără romantism, nu am scrie versuri!
Să fiți iubiți!
Frumoase speranțe de iubire Mircea ! NU te știam așa romantic ci mai degrabă ironic !
Felicitări pentru poem !
Pomul sperantei, ce-n inima mi l-ai sadit
Ramul il intinde spre lumina, -naucit-,
Sa-i creasca corola iubirii, la soare,
Sa-i mangai petala, iesita din floare,
....................................................