(Foto de aici)
Marghiolița, femeie alunecoasă, își asigurase bătrânețile.
– Ce știți voi cât de rău o duc?!, s-a văitat, ștergându-și, cu mâneca bluzei din silon, o lacrimă imaginară,. Mă amenință din trei în trei zile că mă dă afară. Unde să mă duc? Mă invidiați că stau într-o casă mare, aproape de București, în cartier numai de domni cu bani? Însă habar n-aveți câte trebuie să îndur. Casa-i a lui, moștenire de la nevasta dintâi, eu ce drept am acolo? N-ați văzut că nici nu vă suportă în vizită? Că nu vine cu mine la țară? Vai de sufletul meu!
– Dar de ce trebuie să facem și partaj?, s-a împotrivit nevasta fratelui mai mare. Nu-i de ajuns că ai un drept la casă, alături de ceilalți? Cam multe vrei tu, Marghiolițo, fără să fi venit prea des pe aici când trăiau ăi bătrâni! Deh, erai cucoană, ce să cauți la țăranii din Teleorman!
– Vezi, frățioare, vezi de ce? Uită-te cum mă privește și cum vorbește muierea ta! Ea, care nici măcar n-are dreptul la averea mămuchii și tăicuțului, ea comentează. De asta vreau să fiu singură pe acte, acum poate înțelegeți. Da, am o bucată din casă dar dacă mă mut aici pot să mă aștept să vină una din ele în fiecare zi să mă amenințe sau să-mi vorbească urât. De asta am eu nevoie, femeie bătrână, trecută binișor de 50 de ani?, s-a alintat Marghiolița Oricum, la moartea mea tot vouă vă revine totul, că doară n-am să iau averea în mormânt. Cum pe mine nu m-a învrednicit Dumnezeu să am un copil…, o altă lacrimă s-a scremut să-i brăzdeze obrazul, întinzându-i fondul de ten ieftin cu care-și smolise pielea ce nu mai era de mult netedă. Buzele, date din belșug cu roșu carmin, se schimonoseau în forme ciudate, trezind mila celor doi frați, cu toate privirile ucigașe cu care-i săgetau nevestele.
– Tu să taci, Ileană!, a ridicat tonul Costică, punând capac cârcotelilor muierii, care n-avea nici un fir de încredere în bucureștenizata fandosită. N-ai treabă la găini? Vasile, tu ce zici? Nu te uita și tu la a ta, zi ce vrei tu! Ești de accord să facem partaj și să-i lăsăm totul Marghioliței, ca să stea liniștită că are un loc unde să tragă, fără să-i fie frică că or veni astea să o ia de plete?
– D-apăi io aș zice că da, a încuviințat și Vasile, ferindu-se de ghiontul cu care-l împungea în spate nevasta-sa. Are și ea dreptate, când s-o duce, tot a noastră sau a copiilor noștri va fi. Oricum, noi avem căși.
În drum către casa în care locuia cu Georgică, Marghiolița zâmbea tâmp la soare, legănându-se în hurducăturile microbuzului care trecea peste gropile din asflat ca prin brânză. Nici nu-și imaginase că va fi atât de ușor să-i ducă de nas. Plecase hotărâtă să pună mâna pe gospodăria de la țară. Georgică habar n-avea la ce-i umbla mintea, îl aburise și pe el că-i tare necăjită pentru că frații vor toată casa moștenită de la părinți. Nici n-avea de gând să-i spună că-i proprietăreasă absolută, avea ea un plan și cu el.
Zâmbetul perfid cu care Marghiolița semnase la notar partajul putea fi afișat la gazeta de perete de pe vremuri, la secția ”așa nu”. Încă îl avea la plecare, chiar dacă afișa o bucurie reținută, ferindu-și privirea de cumnate. Ce avea să facă cu casa nu hotărâse. Trecuse de mult vremea când avea ceva valoare. Chiar dacă era la o aruncătură de băț de Dunăre, în mijlocul unei livezi de meri, pruni și cireși, care se întindea pe câteva mii de metri pătrați, nu mai erau cumpărători. Ochise însă o familie de săraci de prin vecini, cu pământ puțin, și-și făcuse planul în minte. Avea să le dea grădina să o muncească, cu condiția să aibă grijă de casă și să-i vândă partea ei de produse. Iar dacă va găsi cumva vreunul care să-i dea cât voia…, ”să creadă proștii de Costică și Vasile că vor moșteni de la mine mai mult decât praful de pe tobă când voi muri. Dare-ar boala în ele de cumnate, cât pe ce să-mi strice afacerea!”
”Oricum, printre țărănoii ăia din satul uitat de lume în care m-am născut, n-am de gând să trăiesc. WC-ul în curte!, s-a strâmbat disprețuitor Marghiolița. Să văd în ce fel îl prostesc și pe Georgică să-mi lase casa. Că nici el n-are copii și e clar că se duce înaintea mea. Când am pus mâna pe el, acum zece ani, era deja un moșneag. Doar n-o să-l moștenească nenorocitele lui de surori care din curvă nu m-au scos”, se gândea diabolic Marghiolița, cu ochii pe geamul microbuzului, în timp ce mintea îi țesea febril episodul ”Prostirea lui Georgică”. Dacă reușise să pună mâna pe gospodăria părinților, jelindu-se că are un nebun de bărbat care o poate arunca în orice clipă în stradă numai cu chiloții de pe ea, cu Georgică era sigură că va fi ușor.
(Va urma…)
-->
Comentarii