La trei de dimineață tata s-a trezit –
câțiva tăciuni rămași în sobă încă ard,
din flăcări mov aruncă umbre se stindard
pe-ntinderea tavanului reîncălzit.
.
Aruncă tata-n grabă lemne peste jar,
iar pufăitul scurt al lemnului uscat
alunecă în hornul strâmt ca un oftat
prin trâmbele de fum iscate în zadar.
.
Jăratecul încins începe să pocnească,
iar flăcările, prinse-n hore pe tavan,
pun cai înaripați la oiștea de rădvan
să-aducă îngerii din albia cerească.
.
Îl văd pe tata-ndepărtându-se grăbit,
noi încă ne prefacem că dormim adânc,
doar scâncetul din plânsul unui prunc
se mai aude-n hora focului mocnit.
.
Se rup poveștile din flăcări pe tavan,
un tunet scurt scăpat deodată din tăciuni
despică-n mii de așchii miticul rădvan,
iar vântu-n hornul sobei cântă rugăciuni.
-->
Comentarii
Poveste de iarnă
Într-o zi de iarnă,
Când zăpada era albă,
Un băiețel mic și vesel,
Stătea la geam și se uita.
Privea cum fulgii de nea,
Dansau în aer,
Și cum copacii,
Se îmbrăcau în alb.
Deodată,
A văzut o căprioară,
Care trecea prin pădure.
Băiețelul a fost încântat,
Și a început să strige.
Căprioara s-a oprit,
Și l-a privit cu ochii ei mari.
Băiețelul i-a făcut cu mâna,
Și căprioara a venit la el.
S-au jucat împreună,
Toată ziua.
Băiețelul era fericit,
Și căprioara era mulțumită.
Când s-a făcut seară,
Căprioara a plecat.
Băiețelul a fost trist,
Dar știa că o va mai vedea.
A doua zi,
Băiețelul a mers în pădure,
Să o caute pe căprioară.
Și a găsit-o,
Și s-au jucat din nou.
Așa au continuat să se întâlnească,
În fiecare zi de iarnă.
Și povestea lor de prietenie,
A devenit o poveste de iarnă.
⛄️
O altă poveste de iarnă, neasemuit de frumoasă, istorisită de domnul Ioan Muntean, cu talent și simțire! Vă mulțumesc, domnule Ioan Muntean, cu cele mai frumoase gânduri și sentimente de prietenie!