24. (poezie, cyberpoem, cyberproză, cybereseu)
~ ciclu Matrix – ficţiune coerentă erotică ~
Eros în dimensiuni prăbușite și alte spații deșarte
Dedicaţie: „Trupurilor transpirate ce își scriu propria nemurire, evadând din regula sterilă a convențiilor administrative în penumbra uzinei.”
I: Geografii Clandestine
(el - 29 de ani, tehnician sunet, concubin blocat într-o relație de fațadă; ea - 26 de ani, biolog marin, singură, mânată de pofte de moment și impulsuri oarbe)
grefa clandestină pe piatra din alee (4)
Prăbuşirea frecvenţelor înalte
confruntarea dintre bărbat și partenera lui oficială, în care minciuna de fațadă se prăbușește
Apartamentul mirosea a ceară de mobilă și a curățenie maniacală. Era sâmbătă după-amiază, ora la care lumina soarelui de toamnă pătrundea plat, geometric, prin perdelele din in alb, tăind livingul în patrulatere perfecte. Pe masa din stejar masiv — o investiție comună din catalogul de anul trecut, menită să ofere o ancoră de stabilitate falsă în bucătărie — se aflau două dosare cu extrase de cont și o listă tipărită pentru refacerea bucătăriei.
Raluca stătea în picioare lângă insula din bucătărie. Avea părul prins într-o coadă perfectă, fără niciun fir rebel, și purta o cămașă de casă din bumbac, călcată fără cusur. Totul la ea emana o ordine administrativă, o disciplină a formelor care îl făcuse pe el, ani la rând, să creadă că asta înseamnă siguranță.
El stătea pe scaunul de la masă, cu laptopul deschis pe o linie de mixaj audio, dar căștile îi atârnau în jurul gâtului ca un ștreang de plastic. Pe ecran, undele sonore ale unui proiect oarecare desenau creste și văi, însă el nu le mai vedea. În mintea lui, fiece curbă de pe ecran se transforma în linia pântecului biologului marin, în unduirea elastică a coapselor ei de pe piatra jilavă.
— Nu m-ai auzit? întreabă Raluca. Vocea ei avea o frecvență înaltă, tăioasă, genul de sunet care penetrează pereții subțiri de rigips fără să lase urme vizibile, dar care macină răbdarea în timp.
El își ridică ochii din ecran.
— Ba da. Ai spus că trebuie să confirmăm avansul pentru meșteri.
— Nu doar atât, spuse ea, pășind încet spre masă. Pașii ei pe parchetul laminat scoteau un zgomot sec. Un sunet controlat, complet diferit de foșnetul lasciv al hainelor ude strânse pe șolduri. Am spus că ai fost absent toată săptămâna. Ești aici, dar ești ca un canal mort. Un fâșâit pe fundal.
El simți cum i se strânge stomacul. Minciuna de fațadă, grefată pe ani de zile de politețe artificială și compromisuri nespuse, începuse să se crape ca tencuiala veche.
— Sunt obosit, Raluca. Am avut mult de lucru la studio cu mixajele pentru noul album. Știi cum e perioada asta.
Raluca se opri la un metru de el. Își încrucișă brațele la piept. Lumina crudă a după-amiezii îi scotea în evidență trăsăturile reci, privirea fixă care nu mai căuta conexiune, ci doar validarea unui sistem de reguli domestice.
— La studio? repetă ea, iar colțul gurii i se mișcă într-un zâmbet amar, lipsit de orice formă de căldură. Interesant. Pentru că am trecut marți noapte pe acolo, în drum spre casă de la birou. Lumina era stinsă. Ușa era încuiată. Mașina ta nu era în parcare.
Liniștea care se așternu în living fu instantanee și violentă. Pentru un tehnician de sunet ca el, acea tăcere nu era o lipsă de zgomot, ci o acumulare de presiune acustică ce îi bloca timpanele. Îi părea că aude pulsația propriei carotide, exact așa cum simțise gâtul de fildeș al celeilalte zvâcnind sub primele mângâieri fluide.
— Unde ai fost marți la miezul nopții, Adrian? întreabă ea, iar vocea ei coborî cu o octavă, devenind periculoasă. Și nu-mi spune din nou că ai alunecat lângă studio. Jacheta ta mirosea a pământ ud și a frunze putrezite când ai pus-o la spălat. A mirosit toată baia a exterior. A sălbăticie.
Adrian își închise încet laptopul. Ecranul se stinse cu un declic scurt, lăsând pe suprafața lucioasă doar reflexia deformată a chipului său. Nu mai avea energie pentru alibiuri administrative. Structura urbană a vieții lor, construită pe tăceri confortabile și contracte nescrise, se clătina din toate încheieturile.
— Am fost în parcul botanic, a spus el. Vocea lui sună joasă, plată, extrasă din straturile adânci ale adevărului brut.
Raluca clipi des, surprinsă de lipsa unei noi minciuni articulate. Își coborî brațele, iar degetele ei — pe care purta o verighetă subțire din aur alb, simbolul unui trecut steril — se strânseră pe marginea spătarului unui scaun.
— În parcul botanic? La miezul nopții? Pe ploaia aia? Cu cine, Adrian?
— Cu cineva care nu are nicio legătură cu lumea asta, a răspuns el, ridicându-se în picioare.
Simți o nevoie fizică de a fi vertical, de a înfrunta prăbușirea fără să se mai ascundă în spatele mobilierului scump. Păși spre fereastră, privind curtea interioară a complexului rezidențial, unde fiece copac era plantat la riglă, într-o geometrie perfectă și moartă, complet opusă haosului de arcade verzi de iederă unde își trăise libertatea.
— O femeie, spuse Raluca. Nu era o întrebare, ci o constatare care îi ieși printre buzele strânse, devenite dintr-odată subțiri și palide. Te vezi cu altcineva. În timp ce noi discutăm despre rate, despre extinderea bucătăriei, despre viitor. Tu te duci în parc ca un adolescent în călduri.
— Nu e vorba despre un adolescent în călduri, Raluca. Și nu e vorba doar despre sex, deși a fost cel mai real și mai violent sex din viața mea. A fost o descătușare de instinct primar pe o bancă de piatră udă, în timp ce ploaia ne dizolva fiece urmă de respectabilitate socială. A fost o grefă de carne liberă. Ceva ce noi doi n-am avut niciodată.
Cuvintele lui loviră camera ca niște frecvențe de sub-bas care fisurează sticla fină. Raluca făcu un pas înapoi, fața ei pierzându-și fiece urmă de culoare. Corectitudinea ei administrativă fusese violată de brutalitatea descrierii lui.
— Cum poți să-mi spui asta în față? șopti ea, iar vocea începu să-i tremure, pierzându-și calibrarea perfectă. Cum poți să fii atât de mizerabil încât să transformi lipsa ta de loialitate într-o filosofie de doi bani despre carne și instincte? Noi avem un contract civil, Adrian! Avem cinci ani de viață împreună!
— Avem cinci ani de contract civil, da, spuse el, întorcându-se spre ea cu o privire goală. Dar nu avem viață. Viața noastră e o machetă. Ne trezim, ne spunem minciuni politicoase la micul dejun, ne planificăm concediile ca pe niște bugete de proiect și ne culcăm în patul ăla curat ca două cadavre îmbălsămate. Când m-am întors marți dimineață și m-am întins lângă tine, am simțit că mă sufoc sub plapuma aia de puf. Am simțit că fiece verigă a realității noastre sterile este o menghină care îmi strivește plămânii.
Raluca își acoperi gura cu o mână, ochii ei umplându-se de lacrimi de furie și umilință. Nu erau lacrimile unei dureri profunde din dragoste, ci ale unei frustrări imense cauzate de pierderea controlului asupra unei structuri perfect organizate.
— Ești un monstru, spuse ea printre dinți. Un animal egoist. Cine este ea? Cine e femeia aia care te-a făcut să distrugi tot ce am construit aici cu atâta efort?
— Nu contează cine este. Este un biolog marin. O femeie care trăiește singură și care este mânată de aceleași impulsuri oarbe ca și mine. Două animale izolate care s-au găsit în penumbră și au decis să expulzeze mondenul din ei prin fiece mișcare brută. Nu-i știu povestea, nu-i pasă de trecutul meu steril și nu mă așteaptă acasă cu o listă de cumpărături. Pe banca aia de piatră jilavă, când intram în ea direct, adânc și fără calcul, nu mai existau măști. Nu mai existau alibiuri pentru cei de acasă. Exista doar adevărul corpului ei care mă strângea între coapse, cerându-mi să o distrug ca să poată uita.
— Taci! Urlă Raluca, lovind cu palma în blatul insulei de bucătărie. Taci, nu mai vreau să aud detaliile astea dezgustătoare! Ești bolnav!
— Sunt vindecat, Raluca, spuse el, cu o liniște care o sperie și mai mult. Pentru prima dată după ani de zile, simt că rațiunea mea s-a anulat total și a lăsat loc vieții. Nu mai pot să joc rolul tehnicianului de sunet fericit în apartamentul steril. Nu mai pot să curăț zgomotul de fond din relația noastră ca să sune bine pentru ceilalți.
Raluca se sprijini de blatul de bucătărie, respirând sacadat. Ochii ei urmăriră linia camerei, de parcă ar fi căutat o cale de ieșire dintr-un decor care tocmai fusese dinamitat. Lista de prețuri de pe masă părea acum o glumă sinistră, o bucată de hârtie fără nicio valoare legală în fața sentinței definitive pe care carnea lui o rostise.
— Vreau să pleci, a spus ea, cu o voce stinsă, dar plină de o ură rece. Pleacă acum. Ia-ți hainele alea care miros a noroi și du-te la animalul tău din parcul botanic. Să vedem cât timp o să-ți țină de cald o bancă de piatră când o să fii singur în stradă.
Adrian dădu umerii în sus. Sentimentul de eliberare era atât de intens încât frica de viitor nu mai găsea nicio frecvență disponibilă în creierul lui.
Păși spre hol, își luă rucsacul cu cabluri și jacheta care fusese spălată, dar care, în mintea lui, încă mai păstra amprenta mirosului intens de ozon și ploaie. Înainte de a deschide ușa, se întoarse pentru ultima oară spre livingul inundat de lumina geometrică a amiezii.
Raluca rămăsese în aceeași poziție, o siluetă rigidă într-o casă-machetă, înconjurată de structuri urbane care își pierduseră complet sensul.
Adrian deschise ușa și ieși, lăsând în urma lui declicul metalic al broaștei. Pe măsură ce cobora scările, simți cum zgomotul alb al orașului îl învăluie, dar de data aceasta nu-l mai speria. Undeva, în celălalt capăt al orașului, într-un apartament plin de acvarii cu neoane albastre, biologia marină își urma cursul ei secret, la presiuni absurde, așteptând ca noaptea să aducă o nouă ploaie caldă de toamnă.
©unionmetan, 2026
-->
Comentarii