01. (eseut)
~ ciclul elogiul mișcării -cybersonetele dansului ~
addenda
Preambulul addendei - celelalte ritmuri ale lumii
Există momente în care un ciclu se închide doar pentru a face loc altuia, mai tăcut, mai adânc, mai surprinzător. Așa s-a întâmplat și cu acest proiect al sonetelor dansului. Credeam că am spus totul, că am cuprins în structura ordonată a celor 48 de sonete toate vibrațiile pe care dansul mi le putea dărui. Și totuși, într-o seară târzie, în care liniștea se prefăcea în ecou, iar ecoul în întrebări, mi-am dat seama că lumea mișcării e mai mare decât o poate conține o singură arhitectură poetică.
La început a fost doar o neliniște, aproape imperceptibilă, ca un freamăt de aripă într-un spațiu gol. Apoi, cu fiecare zi, neliniștea a prins formă, contur, ritm. Dansurile necuprinse în marea antologie — acele ritmuri care nu se așezaseră în primele cercuri ale compoziției — au început să își ceară dreptul. Le simțeam aproape ca pe niște voci, unele timide, altele curajoase, altele răsunând cu un soi de nerăbdare sau chemare. Era clar: ciclul avea nevoie de un adaos. O addendă. O extindere a universului lui interior. Un continent secund, la fel de vast, dar cu alt relief, alte lumini, alte umbre.
Dacă primele sonete au fost rodul unei inspirații venite dintr-o singură provocare — cea a dansatorului anonim al Operei din Brașov, cel care, într-o confesiune abia șoptită, mi-a lăsat în palmă metafora unei lumi ce trăiește prin mișcare — addenda aceasta vine din alt tip de chemare: nu individuală, ci corală. Nu un singur dansator, ci o întreagă familie de ritmuri neexploatate, necanonizate, dansuri care respiră într-un colț diferit al lumii, al istoriei, al visului.
Poate că, în fond, adevărata natură a dansului este tocmai aceasta: să nu se epuizeze niciodată.
Cele 28 de dansuri ale addendei sunt ca niște continente mici, plutind pe oceanul memoriei corporale. Ele nu seamănă unele cu altele și nu seamănă nici cu cele deja incluse în prima parte a ciclului. Sunt ritmuri născute din culturi contradictorii, din epoci amestecate, din visceral, din electric, din digital, din ancestral. În Bambucco auzi rezonanța unei geografii care nu și-a pierdut niciodată pulsul teluric; în Belly Dance găsești vibrația care a traversat secole, mări și mituri; în Blues, melancolia unei Americi interioare; în Dansul Aerial, libertatea de a sfida gravitația și, mai ales, propriile limite.
A trebuit să le ascult pe toate, să le privesc cu răbdare, să le las să curgă prin mine ca un torent de imagini. Și atunci am simțit că addenda nu e un simplu supliment: e un alt volum, o altă spirală, o altă cheie pentru aceeași ușă. Dacă primul ciclu a fost un templu ordonat al dansului, addenda aceasta este o piață mare, liberă, polifonică, în care tradiționalul se amestecă firesc cu postmodernul, iar senzualul cu asceticul, iar digitalul cu visceralul.
Mai ales, am simțit că aceste noi sonete au nevoie de alt tip de arhitectură: nu doar a rimei — deși rima rămâne aceeași, cu alternanța ei între forma clasică **abab cdcd efef gg** și forma modernizată **abab bcbc cdcd ee**, regulă stabilită prin chiar logica dansurilor, cele cu număr impar în prima structură, cele cu număr par în a doua — ci o arhitectură a spiritului.
Dansurile din addendă cer o altă lumină. Nu mai sunt privite prin lentilele vaste ale curentelor literare istorice, ci prin șapte orientări esențiale: **Romantism, Simbolism, Futurism, Expresionism, Suprarealism, Senzualism și Erotism**. Fiecare dintre ele colorează dansurile într-un relief distinct. Romantismul aduce exaltarea, natura, elanul interior; Simbolismul construiește atmosferă, sugestie, răsfrângere metaforică; Futurismul propune energie, mecanică, viteză, metal; Expresionismul dezvăluie tensiune, gest abrupt, interioritate frântă; Suprarealismul induce absurdul coerent, visul lucid, alunecarea între lumi; Senzualismul pune accentul pe tactil, epidermic, delicat; iar Erotismul, în plenitudinea lui controlată sau dezlănțuită, aduce mișcarea în zona incandescentă a dorinței.
Dar poate că nu curentele în sine sunt centrul, ci felul în care dansurile se schimbă sub influența lor. La fiecare sonet, am căutat să surprind nu dansul în sine — mișcarea fizică, pașii, formulele, tehnica — ci ceea ce naște acel dans în limbajul poeziei. Ceea ce devine dansul atunci când trece prin filtrul unei sensibilități literare. Cum dansează, în fond, ideea despre dans.
Astfel, am simțit că trebuie să însoțesc primele 12 sonete de scurte descrieri prealabile, mici ferestre către înțelegerea dintre mișcare și curentul literar, iar începând cu sonetul 13 să le așez în subsol, ca note de subtext, acolo unde explicația se transformă în ramă. Fiecare sonet își poartă astfel propria etichetă, propria genetică stilistică, fără a-și pierde autonomia poetică.
În timp ce scriam aceste poeme, am realizat că dansurile din addendă sunt mai volatile decât cele din prima parte. Ele nu stau cuminți în forma lor culturală. Par să se transforme doar dacă le privești, să se reconfigureze, să se reexplice. Un French Cancan nu e niciodată doar un dans spectacol; e și impertinență, și libertate, și un joc al dezvăluirii; un Lindy Hop e și salt, și comunitate, și istorie; un Onestep e o vibrație elegantă a modernității de început de secol; un Muixeranga e ritual și coloană umană, gest colectiv și construcție simbolică. Iar dansurile moderne, cele digitale sau urbane, precum Streetdance sau Dans electronic, sunt ramuri ale unui arbore care nu mai are rădăcini în pământ, ci în propriile epoci, în beton, în neon, în lumina ecranului.
La finalul acestor explorări, K-pop Dance a venit ca un accent postmodern, ca o cristalizare a dansului contemporan: sinteză, colaj, supraexpunere, spectacol, identitate multiplă, cultură globală. L-am privit ca pe o oglindă: un dans care nu reflectă doar corpul, ci felul în care lumea întreagă învață astăzi să respire în ritm comun.
Dar dincolo de toate aceste detalii estetice și culturale, addenda este, în esență, un omagiu. Un omagiu pentru mișcare ca limbaj universal. Pentru ritmul care nu cunoaște bariere geografice. Pentru felul în care dansul transformă timpul în energie pură, iar energia în expresie. Pentru modul în care două trupuri pot spune mai mult într-un pas sincron decât în zeci de fraze, pentru felul în care o mișcare mică poate deschide o fereastră către o emoție imensă.
Dacă primul ciclu a fost, într-un fel, o arhivă poetică a dansurilor canonice, această addendă e o celebrare a dansurilor periferice, ignorate, reinventate. Este o colecție de mișcări marginale, dar extrem de vii. O lume completă în care dansurile nu sunt doar structuri coregrafice, ci fețe diferite ale aceleiași respirații.
Și poate că asta e lecția ultimă: că dansul nu e niciodată încheiat. Că mereu apare un nou ritm, o nouă viziune, o nouă mișcare care cere spațiul ei. Că arta nu cunoaște limita dintre text și mișcare, dintre cuvânt și corp. Că, de fiecare dată când crezi că ai înțeles totul, se deschide o altă ușă, iar dincolo de ea o altă lume începe să se miște.
Addenda aceasta e acel prag. Un prag pe care îl invit pe cititor să îl treacă cu aceeași curiozitate cu care un dansator intră pentru prima dată într-o sală goală: cu emoție, cu atenție, cu dorința de a explora ceea ce încă nu știe că îl așteaptă.
Acum, după ce toate aceste sonete și-au ocupat locul în arhitectura lor, pot în sfârșit spune că mișcarea are în acest ciclu întreg spațiul pe care îl merită. Dar tot nu pot promite că nu vor veni alte ritmuri, alte chemări, alte lumi care încă dansează la marginea gândului.
Pentru că, în fond, dansul nu încetează niciodată. Urmează o addendă a addendei...
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii