În nefastele accidente mediatizate în care sunt implicați atât oamenii cât și animalele, cele mai mari îngrijorări ale audiovizualului sunt cele referitoare la ce s-a întâmplat cu animalele, dacă mai trăiesc, dacă sunt bine îngrijite, pe când oamenii... sunt abandonați cât colo. Aici ar fi efectul favorabil înclinării către o lume mai bună pentru animale, oamenii dezumanizându-se în continuu.
Din cele mai îndepărtate veacuri locuitorii homosapien ai planetei își dădeau cu plăcere pedepse corporale, dar le plăceau și mai abitir să asiste la ele. Dacă călcau în străchini femeile erau bombardate cu bolovani până la moarte, pietroaiele metamorfozându-le și mai vădit fizionomiile schimonosite și nemachiate. Se practica și biciuirea în văzul lumii, iar privitorul participant se hrănea cu fiecare geamăt al nefericitului introdus cu capul și mâinile în jugul fix, indestructibil, confecționat cu strășnicie de dulgheri din lemn masiv de stejar. Ce să vă mai spun de spectacolele precum spânzurătorile, ghilotinările, ciopârțirile umanoidului?!
Cu timpul gena umană își transforma cruzimea de la o epocă la alta, rădăcinile ei fiind adânc împlântate în savurarea suferinței altuia, dacă îi tăiai tulpinile, i se regenerau urgent nervurile împotmolite în substraturi. Mai târziu, această genă a cruzimii a fost stropită cu o soluție a îmblânzirii, de la epurări și execuții în masă s-a dedat în principiu bătăii, așa că de la ferestre răsunau tânguielile jalnice ale nevestelor educate cu parii din partea bărbaților care își juraseră cândva pe Biblie că or să le iubească așa cum se iubeau pe ei înșiși. Gândirea, individualismul, erau de pe atunci oprimate.
Oricum, nostalgiile acestor chinuri au trecut de la om la animale. Cel mai mare amuzament era însă atunci când participau la tăiatul porcului. Sufletul îi părăsea cu greu trupul. Tăietorul beregatei trebuia să fie într-adevăr un reușit maestru ca să poată să îl trimită cât mai urgent pe lumea cealaltă și, de multe ori tăietorii nu erau adevărați maeștri. La suferința grotescă a porcilor tăiați de mâna nesigură a celui care și-o anesteziase cu câteva păhărele de rachiu înainte de punerea în aplicare a execuției capitale, participau și miloșii, ca moartea apăsătoare a râmătorului să îi fie de o durată și mai lungă. Autoplictisit de atâtea urlete, animalul se apuca să facă pe mortul, poate-poate ritualiștii ar fi uitat de el și l-ar fi lăsat boalii în pace. Actoria nu îi ținea însă prea mult, căci se ridica cu toată căpița de fân aprinsă pe el, și o lua de nebun la fugă pe tăvălug, spre profundul extaz necontrolat al mulțimii. Însă cum se bălăngănea anemic pe copite ca un bețiv, era repede prins în frânghii. Măcelarul își ridica cuțitul în aer, și-l flutura cu rânjete barbare, carpatice, demne caracteristicii unui neam nobil, după care își repara cu sârg greșala, înfingându-i evadatului lama în gâtlej până la prăsele. Ce vremuri, ce epoci, pline de distracții și plăcere. Nu ca acum, că s-au găsit tot felul de forumuri și coaliții care apără porcul, lezând afinitatea umană către distracții.
Măcelarii nu mai au dreptul să omoare într-un barem nedefinitivat porcul, să îl schingiuiască cu mândrie. Acum e musai să îl trimită către o lume mai bună cu electroșocuri, sau cu un pistol rapid, proptit în mijlocul creștetului, care îl pocnește de nu se vede cu o bilă. Până și carnea nu îi mai are același gust, pentru că se strică perpendicular cu lipsa torturii, a chinului și a trecerii în neființă a negrăitorului către alte plaiuri, și reîncarnarea mai târziu a acestuia, poate, în vreun mare politician. Chiar și muzica de fundal ce slujea ca inspirație celor ce se pricepeau la retezarea gâtlejului mult prea așteptatului porc a fost schimbată. Melodiile care răsunau pe la tot colțul și în jurul omătului înroșit cu cântece de leagăn despre moartea de ciudă a dușmanului speriau porcul, și era agitat înainte de electrocutare, și nu puteai să îl mai scoți din coteț decât cu forța. La fiecare tragere de frânghie grăsanul scotea cele mai tunătoare grohăituri, lucru total neadecvat și neindicat comisiilor de evaluare a decibelilor. Ca guițătorul să nu se mai sperie de melodiile împovărate de-atâția dușmani, comisiile de protecție a animalelor au fost nevoite să impună tăietorilor să se folosească de alte melodii, ca râmătorii să se ducă fericiți și de bună voie către Valhalla. Au ales Oda Bucuriei, a lui Beethoven. Și au avut dreptate. Parcă porcul schița un zâmbet atunci când trecea în neființă, la fel îi zâmbeau pe urmă și ochii, deși executanții nu îi mai găseau carnea atât de gustoasă de când le fuseseră impuse astfel de regulamente. Cu acest prilej, unii dintre ei mai găsiseră să îl execute pe cale tradițională, în secret, la mare depărtare de ochii bârfitori ai lumii, îndesându-i adânc călușul, ca să tacă boalii din gură.
Trecut-au toate. Lumea s-a calmat, nu se mai putea bucura în tihnă de urletele aproapelui, or a animalului. Ce-i drept, se mai iscă din când în când și conflicte izolate, și și-aici, ne întoarcem nițel în trecut. Ferească Domnul să fi cârtit împotriva domnitorului, că te-nchidea într-un taur de bronz și te fierbea la foc domol de te luau zbâții, pe când acum, dacă șeful urlă la tine, ai înaltul privelegiu de a arunca uneori cu un scaun după el, de să-i dispară urgent cheful de șefie.
Of, Doamne, singura refulare a nervilor mai poate sta acum în aruncatul telefoanelor mobile de pereți, or prin urlete, ca terapie muzicală. Și, până când n-or interveni alte comisii care să tragă la răspundere pe cei ce aruncă cu telefoanele mobile în pereți pentru că le strică stâlpii de susținere și le răzuiesc tencuiala, singurul refugiu al sadismului ca mijloc de descărcare a stresului va rămâne acesta...
-->
Comentarii