prima fugă a lui bach
poemul se depărtează de visele mele
și iarna îmbracă vârfurile munților în rochii de miresă,
pe unde odinioară fulgerau boturi de turme
și se-auzeau glasuri de doine care plângeau,
astăzi tăcerile au pus stăpânire peste toată zarea,
eu alerg să-mi prind umbra din urmă prin singurătatea
pădurilor de argint, acolo unde cerbii țin cerul pe coarne
și-și pun luceafăru-n frunte printre cimitirul de stele,
peste mărimi campestre se zăresc în zborul lor
păsări de aur și de argint plutind pe perini de zăpadă
spre nicăieri într-o dulce feerie hofmaniană,
fetele din corint încă mai dansează peste mirosul de mirt,
înfășurate în mantiile de mătase visând că prinții lor
vin să le fure și să le ducă în palatul lui aladin,
niște hoți, spărgători de vise, prin ceața fiecărei nopți
coboară în templul sufletului nostru
furându-ne picul de fericire care mai mijește.
ce dacă n-am cunoscut niciodată fericirea,
zilele șerpuiesc cu limbile scoase peste lumile oloage
făcând din noi niște jucării apocaliptice
care așteaptă mântuirea de la idolii sambalei,
știu că nimeni nu mai crede în nimic,
împiniși de nenoroc, boșbâcâim prin spații întunecoase,
sorbind toate dezastrele cu setea celui ce-și bea ultima otravă,
cu nostalgia amintirii că odată și-odată tot vor veni
acele clipe ale agoniei când vom dansa cu zeii de mână
în marea horă a morții pe câmpiile elizee.
ascultă cum trece pe lângă tine timpul
ca niște valuri de tsunami acoperind tot ce întânlește în cale,
o metafizică a dezastrului supraprozaic
cu care ne hrănim prin fugile lui bach,
cântate la niște piane dezacordate.
numai iubirea ne mai ține treji,
aceste femei care ne-au furat tinerețea
și ne-au împodobit-o cu macul roșu al buzelor lor,
în mătăsurile lor tocite cu cărnuri roze și calde
noi am dormit pe perne de vis în nesomnuri de catifea…
sâmbătă, 5 ianuarie 2013
-->
Comentarii