prispa copilăriei
încă mai visez la prispa copilăriei
când dormeam noaptea păzit de luceferi şi lună
în nopţile de vară, privind umbra păsărilor
care se târau prin întunericul albastru al nopţii,
parcă tot cerul cădea peste mine
şi mă păzeau toţi îngerii din lume,
treceam prin purgatoriul primei uitări,
îmi venea să mă închid într-un sciptorium
şi să povestesc ce visam şi ce gândeam,
trecea timpul pe lângă mine ca o pasăre spre infinit,
alunecam din poveste în poveste
prin cotloanele întunecate ale memoriei
şi vedeam ce aproape e departele unde trebuia să ajung;
băteau razele lunii pe amintiri,
mă temeam de cuvinte şi mă întrebam
cum cresc eu,Doamne, ascultând vaietul inimii,
săpând prin întuneric fântâni cu izvoare
din care voi bea mâine esenţa apei vii,
îmi treceau norii peste frunte şi tunetele şi fulgerile
ca nişte sfere de aur mă înfiorau, îmi era frică
şi-mi era frig câteodată, zbătându-se aripa inimii
în sângele meu ca un hulub sângerat de un plumb
căzut din arma unui vânător nevăzut;
voiam să înţeleg lumea cu toate tainele ei,
dar lumea fugea de mine,
eram parcă străinul plecat din mine
către un nord absolut, spre alte aurore boreale…
joi, 28 iulie 2016
-->
Comentarii