privește, ochiule
intru-n starea ierbii când se face verde
și când bate vântul peste umbra ta orbitoare,
când se scaldă luna-n zorii dimineții
și ne-apare-n față prima rază de soare,
ție ți se face rău de-atâta singurătate,
cu marama ta, speli cerul albastru,
copacii-nverzesc de-atâta primăvară,
pe cer sunt zece sori, strânși toți într-un astru.
inima mea pată de sânge pe inima ta,
ascultă mugurii verzi cum se sparg și plâng,
a început să se vadă dincolo prin tine,
of, doamne, cum îmi vine să zbor, suflet nătâng.
privește, ochiule, mincios și nevorbitor,
uite-te bine cum joacă îngerii peste noi,
privește, ochiule, privește-mă și ia-ți adio,
nu mai număra mereu câte doi.
cu ochii ei lucitori se uită în ochii mei,
și a rămas contemplând timpul ca o zeiță,
secunda stă spânzurată pe-o creangă de tei,
mă uit la ea și parcă-i o floare, nu o fetiță.
cât de fericiți am fi putut să fim noi în doi,
dacă otrava lacrimii, mincinoasă,
n-ar fi udat zidurile dintre noi
și ne-ar fi spus să ne ducem fiecare acasă.
joi, 1 martie 2012
-->
Comentarii
priveşte, ochiule, mincinos şi nevorbitor,
uite-te bine cum joacă îngerii peste noi,
priveşte, ochiule, priveşte-mă şi ia-ţi adio,
nu mai numără mereu câte doi.
Frumos poem
