24. (poezie, cybersonet)
~ ciclul Calendar ~
trialog – romanțe de dragoste în dialog
Prolog – Arderea clepsidrei
Există o singură patimă care nu cunoaște moarte: sărutul.
Nu e doar o atingere a buzelor, ci o deschidere a sufletului, o poruncă a trupului și o taină a sângelui. În el se ascunde dorul care a învățat să respire prin noi, flacăra ce nu se lasă stinsă nici de frigul iernii, nici de tăcerile dintre două inimi. Și, poate mai mult decât orice, sărutul este o măsură a timpului – dar nu a celui care curge în calendare, ci a celui care se dilată în fiece clipă în care iubirea se lasă gustată.
De aceea, această serie de sonete poartă numele Clepsidra sărutului. Pentru că fiecare lună, fiecare anotimp și fiecare ceas al zilei poate fi o treaptă a dorinței. În clepsidra aceasta nu cade nisipul, ci curge focul. Fiecare fir nu e o amintire ce se scurge, ci o chemare ce se ridică. În fiecare grăunte e ascunsă o privire, o atingere, un suspin, o mângâiere ce rămâne prinsă între el și ea, într-un dans care nu se termină niciodată.
Dragostea este singura artă în care amândoi devin deopotrivă creatori și opere. El își scrie dorul pe trupul ei, ea îl citește cu ochii închiși și răspunde cu șoapte care topesc orice umbră. Împreună își construiesc universul din gesturi, priviri și promisiuni nerostite. Și în centrul acestui univers, sărutul este soarele lor, miezul lor de flacără.
Nu există lună fără iubire și nu există anotimp fără dor. Ianuarie își ascunde gelozia sub mantia albă a zăpezii; februarie arde ca o făclie aprinsă în mijlocul frigului; martie se joacă între viscol și soare, între teamă și speranță. Aprilie se deschide ca un trup gata să primească, iar mai răsună ca o inimă ce bate nebunește. Iunie și iulie ard până la marginile pielii, august se coace ca un fruct gata să se lase mușcat. Septembrie e matur și nostalgic, octombrie e roșu și tandru, noiembrie e plin de fum și de așteptare. Iar decembrie, sub strălucirea frigului, aprinde cel mai fierbinte foc al apropierii.
Dar dincolo de luni, există și anotimpurile mari: primăvara care freamătă ca un trup abia trezit, vara care arde fără rușine, toamna care știe să îmbrace dorul în nostalgii aurii și iarna care, sub promoroacă, ascunde cel mai curat abis al iubirii. Toate sunt fețe ale aceluiași chip, toate sunt respirațiile aceleiași pasiuni.
Și peste ele, ca o coroană, se întinde ziua întreagă – cele douăzeci și patru de ore ale dorului. Dimineața e o mângâiere luminoasă, amiaza un joc al trupurilor însetate, seara o alunecare în catifea, noaptea o dezlănțuire. Fiecare ceas al zilei are propria sa culoare, propria sa mireasmă, propriul său sărut. În ele se întâlnesc promisiunea și împlinirea, chemarea și răspunsul, el și ea.
De aceea, aceste sonete nu vor fi doar poezii, ci o confesiune cu două voci. Prima voce e a lui – dorința care caută, care cere, care aprinde. A doua voce e a ei – răspunsul care se lasă învăluit, care refuză uneori ca să dorească mai mult, care primește și se aprinde la rândul ei. În acest dialog nu există tăcere, ci doar tensiune și vibrație. În fiece catren, în fiece terțină, el și ea se caută, se cheamă, se găsesc.
Clepsidra sărutului nu e doar o imagine, e un altar. Acolo se adună toate clipele lor, ca într-un templu de lumină și carne. Nisipul e sângele, sticla e pielea, răsturnarea e dorința care nu se mai poate opri. Și de fiecare dată când clepsidra se întoarce, iubirea începe din nou, mai vie, mai arzătoare.
Dragostea are nevoie de poveste. Are nevoie să fie spusă, cântată, sculptată în cuvinte. De aceea există aceste romanțe – ca să prindă în vers ceea ce altfel ar fi doar suspin. Să transforme efemerul într-o eternitate scrisă. Pentru că nimic nu e mai sfânt decât clipa de iubire, și nimic nu e mai păcat decât s-o lași să treacă fără să-i dai un nume.
Și totuși, prologul acesta nu e un început, ci o invitație. El nu promite decât ceea ce deja există: un drum pe care fiecare lună, fiecare anotimp, fiecare ceas se va deschide ca un trup nerăbdător. În fiecare sonet, veți descoperi un nou chip al aceleiași pasiuni, o nouă vibrație a aceluiași dor. Uneori va fi o atingere blândă, alteori o strigăt mut. Uneori va fi o alintare jucăușă, alteori o rugăciune de foc.
Dar peste toate, va fi mereu sărutul – ca o pecete și ca o promisiune. Pentru că el este începutul și sfârșitul fiecărui gest de iubire. El e poarta spre trup și suflet, el e jurământul fără cuvinte. Când buzele se ating, timpul nu mai curge, clepsidra nu mai cade, ci se oprește în miezul unei clipe absolute. Și asta înseamnă iubirea: să oprești timpul cu un sărut.
Poate că lumea va continua să se rotească, poate că zilele vor trece, poate că iernile vor îngheța și verile vor arde. Dar pentru doi îndrăgostiți, nu există altă lege decât clepsidra lor. În ea, săruturile sunt singurele ceasuri care bat. Și ele bat în ritm de dor, de pasiune și de chemare.
Acesta este altarul în care intrăm acum. Cu fiecare pagină, cu fiecare sonet, cu fiecare răspuns între el și ea, veți simți cum nisipul nu cade, ci arde. Și veți înțelege că dragostea nu se trăiește pe zile sau pe ani, ci pe clipe de sărut.
Așadar, deschideți această carte ca pe un drum.
Lăsați-vă arși de focul ei.
Și, mai ales, nu uitați: sărutul nu e niciodată un sfârșit, ci mereu un început.
©Ioan Muntean, 2025
-->
Comentarii