Regina Maria - amoruri scandaloase și copii „din flori”
Moto: „Copii din flori: Deşi aud că, uneori,/ Unii copii se nasc din flori,/ Nu mi-a fost dat, măcar odată,/ Să văd o floare-nsărcinată!” (epigramă de Nicuşor Constantinescu din Urmaşii lui Cincinat, 2004)
Despre originea primului rege al României ați putut citi AICI (Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen). Vom reveni cu destule detalii. Și ne tot omoară televiziunea aia ce se zice aproape „română” cu regalitatea și cu „ora regelui”, plus că tipa aia, Firea, a schimbat numele parcului Herăstrău, ba mai și introduce pozele lui Carol și Maria pe jocul 3D al fântânilor arteziene din centrul Bucureștilor!
Cum care București? Ăla din care a fost alungat Cuza, deoarece „monstruoasa coaliție” nu mai putea să fure, în care a fost împușcat Ion Antonescu și din care a fost alungat Ceaușescu, împușcat de Crăciun în 1989 în Târgoviște, de către un tribunal militar „al boborului”, numit de „capitalistul” Iliescu, ajutat de tânărul comunist Neulander, la indicația românului internaționalist Brucan!
Maria cu primii doi copii
Cine era regina Maria? Britanico-rusoaica Maria (1875, Anglia - 1938, România) născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg and Gotha, a fost mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, nepoata reginei Victoria, pe la noi principesă de coroană ca soție a principelui devenit ulterior rege, Ferdinand, așadar a doua și penultima din cele trei regine ale României, că Ana lui Mihai nu a fost niciodată regină, ci doar „soția unui fost rege”! Maria a fost mama altui aiurit, Carol al II-lea.
Era o mixtură britanico-rusă, din părinții Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg and Gotha, duce de Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea. S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand, principe moștenitor al tronului României, reușind să se integreze națiunii care o adoptase ca principesă și din 1914 ca regină.
Pe timpul războiului și-a însoțit soțul în refugiu în Moldova, activând ca soră de caritate în spitalele militare, activitate care a făcut să fie numită în popor „mama răniților”.
După moartea lui Ferdinand și venirea la putere a fiului său, Carol al II-lea (1930), a fost îndepărtată din viața politică, Carol al II-lea obligând-o să trăiască într-un exil intern la reședințele sale de la Balcic și Bran. În ultimii doi ani de viață, bolnavă fiind, s-a tratat la diferite sanatorii din Europa, revenind în țară în vara lui 1938, murind la reședința sa de la Pelișor.
Primul amant – Zizi Cantacuzino
Oricât ar ridica-o unii în slăvi, noi relatăm despre moralitatea sa. Un scandal monstru din România de la finele anilor 1800 a zguduit monarhia europeană. Principesa Maria rămăsese însărcinată cu un tânăr ofiţer din suita regală. Principele moştenitor Ferdinand a decis să-şi convingă soţia să păstreze pruncul ilegitim. V-ați prins cine e?
Prima aventură a principesei Maria a provocat un scandal monstru în monarhiile europene. Relaţia amoroasă năbădăioasă cu locotenentul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, un tânăr ofiţer din suita ei, a dus la naşterea unui copil pe care Ferdinand a trebuit să-l recunoască. Ghiciți care e!
O asemenea ruşine era greu de acceptat pentru o nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, dar tocmai acest statut a scăpat-o de repudiere pe adulterina Maria.
Certat de soacra țarină, înţeles de familie, dar instruit să respecte „onoarea” Coroanei, Ferdinand şi-a asumat vina de a fi fost un soţ „neglijent”. Zizi a fost doar primul bărbat care a făcut-o pe Maria să-şi piardă capul de muiere măritată la doar 17 ani cu Ferdinand, pretendentul ales de raţiunile politice europene! Principesa Maria Alexandra Victoria s-a trezit în nici doi ani mamă a doi copii. Nunta cu Ferdinand a avut loc la 10 ianuarie 1893, iar primul născut, Carol al II-lea, a venit pe lume înainte de a se fi împlinit termenul de 9 luni, la 3 octombrie 1893. Următorul copil, Elisabeta, a apărut la nici un an de la naşterea lui Carol al II-lea, la 29 septembrie 1894.
Ambele sarcini au fost dificile, iar naşterea fetiţei mai ales a traumatizat-o pe tânăra mamă. Decide să lase deoparte datoria şi să guste din plăcerile vieţii, iar Ferdinand o înţelege, pentru că are la rândul său viciile lui - legăturile fugare cu femei disponibile, de la Curte sau „din popor”.
Missy și Ferdinand
„Missy dansează cu înverşunare şi călăreşte în fiecare zi, trebuie să o las acum să se bucure o vreme de linişte, deoarece ultima naştere a solicitat-o foarte mult. Doi copii într-un an este cam prea mult. M-am dedicat din nou aprig călăriei pe care am cam neglijat-o în ultimii ani“, scria Ferdinand fratelui său, în ianuarie 1895.
Născut la Paris în 1869, Gheorghe (Zizi) Cantacuzino era fiul tot „din flori” al I.G. Cantacuzino, descendent pe linie paternă din domnitorul Şerban Cantacuzino care a cârmuit Ţara Românească în anii 1600, îmbrăţişase cariera militară, astfel că ajunge datorită sângelui său albastru în preajma familiei regale.
Recrutat în batalionul de vânători de munte al lui Ferdinand, amuzantul locotenent este transferat în regimentul de roşiori al Mariei pentru a-i asigura principesei o companie plăcută (în acest regiment avea să își satisfacă stagiul militar și tatăl meu mult mai târziu, în 1932-1934). Zizi o cucereşte pe dată pe vulnerabila Maria, dornică de pasiunea pe care neamţul Ferdinand, crescut în rigoare cazonă, nu i-o mai oferea.
De rolul lui Zizi În anturajul regal aud și urechile regelui Carol I. Suveranul se înfurie când găseşte numele locotenentului pe lista suitei care să însoţească perechea princiară în sudul Franţei, la o vacanţă de recuperare a lui Ferdinand, în toamna lui 1897.
Regele îl taie pe Zizi de pe listă fără drept de apel, declanşând o dramă în cuplul moştenitor. Maria suferă şi plânge de neîncrederea lui Carol I care „dă apă la moară clevetelilor”, Ferdinand sare să-i apere onoarea în faţa unchiului său şi spune despre Zizi că este „prietenul lor apropiat“.
Generalul Gherghe Cantacuzino (Grănicerul)
Regele Carol I era deja șucărit pe Maria, care nu se mai dezlipea de locotenentul Zizi. Ea începe disperată să trimită epistole socrului său, fratele lui Carol I, rugându-l să intervină pentru a-l lăsa pe Zizi să vină cu ei.
Carol este de neînduplecat, Ferdinand încearcă să o scuze în faţa lui Carol I, relaţia continuă, dar un eveniment în iarna lui 1899 tulbură şi mai tare viaţa Mariei.
Fratele ei, Alfred, moare la 24 ani de o boală venerică „princiară”, iar principesa, speriată de fragilitatea vieţii, pierde simţul măsurii. În spirit de frondă pleacă la Constanţa împreună cu locotenentul Cantacuzino şi cu verişoara acestuia, o fată de 15 ani luată cu ei la rugămintea reginei Elisabeta.
Instalaţi pe iahtul regal, amanţii sunt nedespărţiţi şi petrec toată ziua în cabina Mariei. Amantlâcul devine oficial când principesa comite un gest de neiertat pentru eticheta regală: îşi ia rămas-bun de la notabilităţile locale, de pe puntea iahtului, de la braţul iubitului ei.
Atitudinea ofensatoare a Mariei a zguduit familiile regale europene. Principesa este blamată, iar soţului încornorat i se reproşează că a fost prea tolerant şi a sfârşit prin a scăpa total de sub control purtarea consoartei. Regele Carol I este socotit responsabil pentru această situaţie dezonorantă.
În primăvara lui 1899, Missy descoperă că este însărcinată din nou. Vestea teribilă pune monarhia într-un impas fără precedent. La 2 august 1899 Ferdinand se lamenta într-o scrisoare către suveran, în care descrie agonia sa conjugală. Propune plecarea prințesei la părinți pentru o perioadă.
De altfel, mama principesei fusese deja pregătită prin scrisoarea lui M. Ghica, unde se vorbea despre intimitatea ei cu individul acela şi îi arăta că se ştie prea mult.
În disperarea sa, principesa se gândise chiar la un avort, dar renunţase la idee şi promisese soţului său că va căuta să-şi repare conduita. Ea se confesase Olgăi Prezan, soţia mareşalului Constantin Prezan, de a cărei discreţie nu se îndoia nimeni din familia regală.
Sarcina nedorită era cunoscută şi de domnişoara Winter, guvernanta nemţoaică a lui Carol al II-lea, adusă la Curte de regina Elisabeta. Miss Winter dispreţuia moravurile principesei şi îl informa pe Ferdinand despre toate mişcările Mariei (Hannah Pakula, în biografia „Ultima romantică“, Editura Curtea Veche, 2013).
Cel de-al treilea copil al reginei Maria, Maria sau Mărioara (alintată Mignon), de care noi am scris (vezi AICI), este singurul care nu s-a născut în ţară - după cum consemnează istoria Casei Regale a României. Mărioara, copilă cuminte, frumoasă şi blândă, văzuse lumina zilei în reşedinţa familiei materne de la Gotha, Germania, la 27 decembrie 1899.
Prințesa Mărioara (Mignon), viitoarea regină a Serbiei
„Mignon era toată numai zâmbete şi blândeţe; se mulţumea cu orice fără a arăta vreodată dorinţa de a porunci sau de a domina. Firea ei era plămădită din blândeţe şi răbdare cu un oarecare amestec de indolenţă. Niciodată nu se jeluia de nimeni, nici nu se supăra, ochii ei prelungi şi albaştri aveau o privire liniştită şi îngăduitoare. Mignon avea aproape o răbdare de ţăran“, o descria mama ei mai târziu.
Proaspăta mamă devine persona non grata pentru perechea suverană Carol I - Elisabeta. Regina, mai ales, a acceptat-o greu pe Maria, care nu avea cultura şi spiritul protejatei ei, Elena Văcărescu, prima iubire a lui Ferdinand, alungată de rege de la Curte (că nu avea sânge „albastru”).
Ferdinand se străduieşte din răsputeri să treacă peste lovitura primită sub centură. Încearcă să îndulcească amarul naşterii unui copil din flori vorbindu-le celor de acasă despre pruncul fără vină pentru păcatul mamei. „Cea mică de tot creşte de minune“, scria el familiei sale hotărât să se împace cu situaţia.
Ferdinand avea să mai treacă peste trădările Mariei care a iubit neîncetat alţi gagii. Cuplul revine la sentimente mai bune, iar la 5 august 1903 se naşte Nicolae, al patrulea copil. Între timp, Maria fusese inspirată de sentimentele pentru manieratul Waldorf Astor, fiul magnatului american William Astor, pe care l-a cunoscut în Anglia. Atracţia n-a evoluat, după cum spera înflăcărata principesă, la stadiul de amor (la pat sau pe covor).
Ecourile adulterului cu locotenentul Zizi Cantacuzino s-au şters cu greu la Curtea regală, iar din memoria posterităţii - niciodată. Gheorghe (Zizi) Cantacuzino a rămas în amintirea Mariei ca „un nebun“, aşa cum mărturisea mai târziu în jurnalul său, de care gagicile de azi nu amintes nimic.
Locotenentul Zizi se căsătoreşte cu Elena Kalinderu, i se dau posturi importante şi se remarcă prin faptele sale de vitejie din primul război mondial. Decorat cu ordinul „Mihai Viteazu“ şi avansat treptat până la gradul de general, Zizi capătă renumele de „Grănicerul“ pentru comanda unui regiment victorios de grăniceri de la Predeal. Face politică, devine parlamentar şi suplineşte lipsa unui fiu adoptându-l spiritual pe Corneliu Zelea Codreanu. „Fiul meu“, chiar aşa îl numea pe „Căpitanul“ Mişcării Legionare, care-l considera pe general un părinte.
Corneliu Zelea Codreanu ţinându-l pe braţ pe Gheorghe (Zizi) Cantacuzino (sursa buciumul.ro)
Cantacuzino se pune total în slujba Gărzii de Fier. Proprietatea lui din strada Imprimeriei nr. 3 din Bucureşti (ulterior strada Gutenberg), unde se construieşte Casa Verde, devine sediul central al legiunii. În 1934, după ce Garda de Fier este scoasă în afara legii, Codreanu înfiinţează partidul naţionalist „Totul pentru Ţară“ şi îl pune pe Cantacuzino preşedinte de partid.
Locotenentul Zizi care îl plimba în spate pe micul Carol al II-lea ajunge astfel duşman de moarte al regelui acaparat de Elena Lupescu, „jidoafca cu păr roşu“, cum era denumită. Legionarii amintesc anecdota cu Zizi şi Ferdinand, când Zizi făcea pe căluţul, în patru labe, pentru Carol al II-lea şi, certat că îl răsfaţă prea mult pe prinţ, locotenentului i s-a ordonat să se ridice în picioare. „Nu pot, majestate! Vreţi să răstorn dinastia?“, a răspuns râzând Zizi.
Acum, Cantacuzino chiar voia să răstoarne dinastia lăudându-l pe Zelea că nu se înclină în faţa nimănui, nici măcar a regelui. „N-aş fi alături de şeful meu politic Corneliu Zelea Codreanu dacă ar avea mâinile pătate de sânge şi ar lua bani de la Lupeasca. Generalul Cantacuzino este incapabil, ca şi Corneliu, să facă o porcărie“, vorbea el despre sine - aşa cum reiese din cartea lui Oliver Jens Schmitt, „Corneliu Zelea Codreanu: Ascensiunea şi căderea Căpitanului“ (Humanitas, 2017).
Ruptura lui Zizi cu Căpitanul intervine la apogeu, când generalul primeşte o misiune importantă: să conducă delegaţia legionară care ia parte la Războiul civil din Spania (1936-1939, de care noi am scris AICI). Dar la 13 ianuarie 1937, fruntaşii Ion Moţa şi Vasile Marin mor în bătălia de la Majadaconda, iar lovitura este prea grea pentru Codreanu.
Grănicerul, alături de Căpitan (sursa buciumul.ro)
Relaţia lor se deteriorează. Bătrânul Zizi moare la 9 octombrie 1937, la Bucureşti, fiind înmormântat cu onoruri militare de cohorta de legionari. „S’a stins trimiţându’vă tuturor salutul său plin de iubire şi îndemnuri în lupte“, a sunat mesajul îndurerat al lui Corneliu Zelea Codreanu.
Ironia soartei, curentul fascist la care aderase Cantacuzino avea să aducă tragedia în viaţa fericită a fiicei sale, principesa Mărioara. Soţul ei, regele Alexandru I al Iugoslaviei, a murit la 9 octombrie 1934, asasinat de un fanatic anti dinastie.
Mignon nu s-a mai recăsătorit, dedicându-se creşterii celor trei fii ai lor: Petru, Tomislav şi Andrei. Fiica reginei Maria şi a locotenentului Zizi Cantacuzino a murit la Londra, la 22 iunie 1961, la vârsta de 62 ani. În urma ei rămâne o descriere duioasă şi puternică făcută de regina Maria - mărturisire a unei mame pentru copilul născut dintr-o dragoste vinovată: „O iubeam pe Mignon cu dragostea unei leoaice pentru puii săi“.
Prinţul Barbu Ştirbei, iubirea care a rezistat
Bărbatul care i-a fost necondiţionat loial Mariei a fost prinţul Barbu Alexandru Ştirbei, nepotul domnitorului valah Barbu Ştirbei (1789-1869). Se însurase la 22 ani, cu verişoara sa, Nadejda Bibescu, care-i dăruise 4 fiice: Maria, Elise, Ecaterina, Nadejda. Tipul era atrăgător şi serios, discret şi eficient, întotdeauna acolo unde era nevoie de el. A iubit-o pe regina Maria până la moarte, fiind loial cuplului regal în sprijinirea conducerii ţării.
Barbu Ştirbei a iertat Mariei până şi îndrăgostirea de colonelul canadian Joseph (Joe) Boyle, trimis de Serviciile britanice să fie ajutor familiei regale în timpul primului război mondial. Boyle a făcut-o pe Maria să vibreze, dar raţiunile de stat au îndemnat-o să renunţe la el şi să se întoarcă în siguranţa braţelor prinţului. Na, drace, paternitatea ultimilor doi copii ai Mariei, Ileana (23 decembrie 1908) şi Mircea (21 decembrie 1912), îi este atribuită lui Barbu Ştirbei.
Colonelul spion Boyle (de fapt locotenent-colonel)
Maria și colonelul canadian
Și procedăm ca la gimnastică: „- Următorul, la aparat!”, adică trecem de la locotenent, la un civil, apoi la colonel. Colonelul Joseph „Joe“ Boyle, canadianul aventurier a acţionat ca un înger păzitor în timpurile cele mai grele pentru monarhie şi pentru ţară. A salvat prizonieri români din mâinile bolşevicilor, a recuperat o parte din tezaurul reţinut de ruşi, a convins bolşevicii să încheie tratatul de pace cu România şi l-a determinat pe fiul rătăcitor Carol al II-lea să renunţe la Zizi Lambrino şi să-şi reia îndatoririle regale, de care ne vom ocupa în urnătorul articol.
„Istoria trebuie să-i fie recunoscătoare“, scria Regina Maria în însemnările sale. Ea însăşi îi fusese recunoscătoare, dăruindu-i afecţiune celui care o subjugase.
Joseph Whiteside Boyle s-a născut la 6 noiembrie 1867, în Toronto, Canada. Ajuns la Woodstock, a absolvit colegiul în 1884 şi s-a dus la New York, să devină om de afaceri. A fost și marinar, preumblător prin lume, prin porturi din Orientul Îndepărtat şi Africa.
După doar trei zile de pasiune fulgerătoare, Joseph se însura cu Mildred Raynor, o brunetă cochetă cu ochi albaştri cu statutul de divorţată, dar în 1896 divorțează. În 1909 se însoară cu Elma Louise Humphries, pe care o cunoscuse în Detroit. O ia cu el în Yukon, unde pune bazele unui aşezământ industrial, The Boyle’s Bear Creek, cu care face foraj şi dragare. Dar un incendiu din anul 1914 distruge tot ce construise. Începuse primul război mondial, iar canadianul voia să se implice în acest nou capitol.
Dezamăgit că fiul său refuză să se înroleze, Joseph Boyle cere să se alăture trupelor canadiene. Primeşte, datorită statutului său, titlul de colonel onorific al Miliţiei Canadiene şi echipează un detaşament de război pe care-l pune la dispoziţia guvernului Canadei. Începea rolul de agent secret, care avea să-i vină ca o mănuşă.
În iunie 1917, când Statele Unite ale Americii intră în război, Joseph Boyle primește prima misiune, de la Comitetul American al Inginerilor, a unui transport particular în Rusia. Bun negociator, Boyle depăşeşte toate obstacolele de pe teren. Preia controlul logistic al trupelor militare aflate în degringoladă pe linia de sud-vest şi deblochează situaţia trimiţând mai departe spre front efectivele rămase pe calea ferată.
Colonelul organizează chiar apărarea unei aşezări. Pentru acţiunile lor, Boyle şi secretarul său Kennaly sunt decoraţi de comandantul rus pe câmpul de bătălie, cu Ordinul Sfântului Stanislav.
În spatele frontului bătălia se ducea strategic, în furnizare de arme şi provizii, organizare de convoaie, dezamorsări de conflicte, misiuni de salvare şi negocieri diplomatice. Serviciile sale se vor dovedi preţioase în domeniul spionajului, astfel că Boyle devine coordonatorul unei reţele de 450 agenţi secreţi britanici care activau în sudul Rusiei.
Canadianul primeşte misiuni pe măsura ambiţiei, curajului şi spiritului său de aventură. Asta l-a adus în România. „Ruşii au cerut Aliaţilor permisiunea de a-l trimite pe Boyle să atenueze criza de alimente din România. Peste un milion de soldaţi ruşi, întreaga armată română şi toţi refugiaţii români erau înghesuiţi într-un colţ al Moldovei, căile ferate erau paralizate şi alimentele pe sfârşite.
Boyle, om și al americanilor, dar și al rușilor, a reuşit să transbordeze pe nave proviziile blocate în vagoane, atenuând temporar ameninţarea foametei. Pentru eforturile sale i s-a decernat Ordinul Sfântului Vladimir“, scrie Hannah Pakula în cartea sa „Ultima romantică“, o biografie insolită a Reginei Maria, în care autoarea (soţia celebrului regizor american Alan J. Pakula) a avut acces la corespondenţa intimă a Mariei.
Joseph Boyle este solicitat să lucreze la comunicaţiile ruseşti de front, dar descoperă în curând că nu rezonează cu ideile bolşevicilor. În plus, cunoaşte un căpitan englez, George A. Hill, tot spion. Acesta aflase de un complot al ruşilor prin care se punea la cale îndepărtarea reprezentanţilor Aliaţilor din zonă.
Cei doi pleacă spre România, rămasă ultimul punct de rezistenţă al Aliaţilor în Europa de Est. Dar până să ajungă acolo, găsesc o nouă misiune de îndeplinit: Constantin Diamandi, ministrul român din Rusia, aflat la Petrograd, le spune că tezaurul României se află în mâinile ruşilor, trimis spre păstrare în timpul ocupaţiei Bucureştiului. Revoluţia bolşevică anulase însă toate înţelegerile cu România. „Era întreaga rezervă de aur şi bancnote, în valoare de 20 milioane dolari, bijuteriile Coroanei şi arhivele Ministerului de Externe“, notează Pakula.
Boyle şi Hill au reuşit să pună mâna pe o mare parte din bani şi din arhivă, pe care le-au încărcat în două vagoane de tren puse la dispoziţie chiar de ruşi. Transportul trebuia să ajungă la Iaşi, străbătând ţinuturi în care cutreierau bandele de revoluţionari, cale de 1.800 kilometri. A fost parcursă astfel o distanţă de 1.500 kilometri, dar la 234 kilometri de Iaşi, la Vapniarka (Ucraina), şeful de staţie opreşte transportul refuzând să-l lase mai departe.
Enciclopedia Canadei dezvăluie şiretlicul la care a recurs Joseph Boyle pentru rezolvarea impasului. Jucând cartea celui care nu are nimic de ascuns, colonelul a organizat o petrecere ad-hoc pentru localnici, oferindu-le tuturor ceai cu rom şi coniac. Băutura a curs din belşug, adormind simţurile, iar când vigilenţa şi puterea de împotrivire au scăzut de tot, Boyle a tăiat liniile de telegraf întrerupând comunicaţiile staţiei şi a pus arma la tâmpla mecanicului de locomotivă forţându-l să pornească trenul. Isărescu nu prea ne povestește aceste detalii...
Ultima etapă a aducerii unei părți din tezaurul României
Aşa a fost trecută graniţa, aşa s-a ajuns la Iaşi, cu partea recuperată din tezaurul românesc. Valorile au fost predate autorităţilor române chiar de Crăciun, la 25 decembrie 1917. Pentru serviciile extraordinare aduse ţării, Regele Ferdinand l-a decorat pe Boyle cu Marea Cruce a Ordinului şi pe Hill - cu Steaua României.
Anul 1918 îl consacră pe Joseph Boyle drept „salvatorul românilor“. Trimis de guvernul român să intermedieze un tratat de pace cu noua putere din Rusia (regimul bolşevic al lui Lenin, instalat la 8 martie 1917), duo-ul Boyle-Hill trece printr-o întâmplare neprevăzută, orchestrată de germani.
Luaţi de avântul revoluţionar al răsturnării vechii ordini ţariste, marinarii flotei imperiale ruseşti din Marea Neagră declanşaseră o revoltă la bordul navelor. Ofiţerii fuseseră omorâţi şi aruncaţi în mare cu lanţuri la picioare.
Sosirea lui Boyle şi Hill fusese anunţată de nemţi ca fiind avangarda unei flote engleze de război care urma să cotropească Marea Neagră, pentru a înăbuşi revolta. Când au ajuns în gara din Sevastopol, cei doi au fost întâmpinaţi de o mulţime înfierbântată care clocotea. Boyle s-a urcat pe ceva înalt şi a început să le vorbească răzvrătiţilor, pe limba lor. La sfârşitul discursului lui Boyle, marinarii trecuseră de partea Aliaţilor.
Sevastopol, Crimeea
„Unul ca el nu aveam să mai întâlnesc vreodată. Era un luptător înnăscut, un mare vorbitor şi dăruit cu extraordinar de mult bun-simţ. Independent ca un revoluţionar. Etichetele şi procedurile nu însemnau nimic pentru el, mai ales dacă un lucru trebuia făcut. El se afla în Rusia pentru a contribui la continuarea războiului, pentru a-i hărţui pe germani şi pentru a-i ajuta pe Aliaţi şi nu-i păsa dacă în urmărirea acestor scopuri se purta aspru faţă de cineva“, îl descria camaradul George Hill în memoriile sale.
Un episod extraordinar se consumă la începutul lui 1918, când zeci de cetăţeni de vază ai României, refugiaţi la Odessa din calea înaintării germane, sunt luaţi prizonieri de organizaţia bolşevică din sudul Rusiei în fruntea căreia se afla Cristian Rakovsky. Acesta era un medic bulgar naturalizat în România, care avea să fie unul dintre cei trei fondatori - alături de Lenin şi Troţki - ai Cominternului (Internaţionala Comunistă).
Doctorul Cristian Rakovsky avea o moşie în Dobrogea, lângă Mangalia, la Gherengic - actuala Pecineaga. Aici poposise Leon Troţki în august 1913, când a ajuns în Dobrogea în calitate de corespondent de război în Balcani (1912-1913). Cei doi se ştiau din 1903. Rakovsky era liderul Partidului Socialist Român şi avea să fondeze la Moscova împreună cu Troţki şi Lenin în 1919, după terminarea Primului Război Mondial, Cominternul - Internaţionala Comunistă (cunoscută ca Internaţionala a Treia, pentru că primele două Internaţionale Comuniste, fondate la Londra şi la Paris, se dizolvaseră).
„L-am acompaniat pe doctorul Rakovsky într-una dintre călătoriile sale şi nu pot să nu-i admir energia debordantă, spiritul alert şi fără odihnă, bunătatea şi grija pentru oamenii neimportanţi. În 15 minute pe o stradă în Mangalia, Rakovsky a vorbit în română, turcă, bulgară, apoi în germană şi franceză când a discutat cu colonişti sau agenţii comerciali. Apoi a vorbit în rusă cu scapeţii, care sunt numeroşi pe aici.
El purta discuţii ca proprietar, ca doctor, ca bulgar, ca român şi în trecere ca socialist. În ochii mei trece drept un miracol viu pe străzile acestui izolat, plăcut şi lipsit de griji orăşel maritim“, scria Troţki în „Viaţa mea“, în exilul din Turcia, în 1930. După scurtul timp petrecut în Dobrogea, Leon Troţki s-a grăbit să catalogheze băştinaşii: „Aici, din trei români, doi vor să fie primari“. Perspectiva i-a jucat feste lui Troţki şi în propria viaţă. Creatorul Armatei Roşii, al Revoluţiei din Octombrie (1917) şi al ziarului Pravda a fost exilat de Stalin, fiind asasinat în 1940, în Mexic, la vârsta de 60 ani. Un an mai târziu, la 11 septembrie 1941, prietenul său Christian Rakovsky era executat de Poliţia secretă sovietică NKVD în masacrul din pădurea Medvedev, împreună cu sora lui Troţki, Olga, prima soţie a liderului comunist Lev Kamenev.
Dar în ianuarie 1918, la Odessa, socialistul Cristian Rakovsky ţinea în mâini viaţa a 72 aristocraţi români, luaţi ostatici. Îmbarcaţi pe un vapor „al morţii“, prizonierii aşteptau să fie executaţi, pentru că Rakovsky îi jefuise de bani şi de obiecte de valoare şi plecase, lăsându-i în grija gărzilor. Boyle a plecat după ei.
„Vasul tocmai se desprindea de ţărm când Boyle a sărit la bord, neînarmat şi fără însoţitor. Deşi nu ştia un cuvânt în rusă, i-a ţinut pe bolşevici în şah, timp de două săptămâni, timp în care vasul a trecut din port în port. Singur, cu o voinţă aproape hipnotizantă, acest canadian curajos i-a obligat pe revoluţionarii care nu aveau nicio lege să ducă vaporul cu încărcătura sa de prizonieri înfricoşaţi într-un port românesc. O călătorie extraordinară şi incredibilă, comparabilă doar cu poveştile pline de aventuri din trecut“, nota copleşită Regina Maria.
Când Joseph Boyle a apărut la Iaşi, la 24 martie 1918, primirea a fost triumfală, din nou. Salvatorul a primit recunoştinţa tuturor şi recunoaşterea publică, fiind decorat cu Steaua României. Peste două zile, Boyle trecea din nou Prutul, mergând în Basarabia unde trebuia să caute provizii pentru a ajuta populaţia.
Joseph Boyle a fost trimis de două ori în Rusia pentru a salva supravieţuitori din familia ţaristă Romanov, rude pe linie maternă cu Regina Maria. Printre cei salvaţi de la Odessa se număra şi verişoara suveranei, Marea Ducesă Maria, cu soţul ei. Ambii au fost aduşi în România, singura Curte din Europa unde au primit găzduire. Joseph Boyle reuşeşte o nouă victorie de proporţii: negociază cu bolşevicii şi obţine încheierea tratatului de pace cu România. Revine la Iaşi la 9 martie 1918, în noaptea în care Misiunile Aliate părăseau ţara. Martorii oculari au relatat că seara aceea a marcat căderea Prinţului Barbu Ştirbey din poziţia de favorit al Reginei Maria şi înlocuirea lui cu Boyle din Klondike.
El a luat cina cu familia regală, iar regina şi colonelul au stat de vorbă până când a venit vremea plecării la gară pentru a-i conduce pe generalul Henri Mathias Berthelot şi Misiunea Militară Franceză la ultimul tren (de „prietenul” Berhelot am scris AICI). „I-am mărturisit toată durerea mea şi i-am spus că toţi m-au abandonat. El a răspuns foarte calm: ‘Dar eu nu’ şi mi-a strâns mâna cu o forţă de oţel“, îşi amintea impresionată iubăreața regină.
În iunie 1918, colonelul Joe Boyle suferă o comoţie cerebrală în timp ce se afla în misiune în Basarabia. Două săptămâni nu s-a ştiut dacă va supravieţui. „Inima mea se prăbuşeşte în mine“, scria suverana.
Paralizat pe o parte, Boyle este internat în spitalul din Chişinău, iar la 1 august este adus cu precauţiile de rigoare în România, la Bicaz, unde se retrăsese conducerea ţării, iar regina se ocupă îndeaproape de recuperarea lui. Pentru canadian, ea devenise figura centrală a vieţii sale. Biografii lui redau declaraţia de dragoste a lui Boyle: „Sentimentele mele pentru tine mă ţin captiv nemailăsând loc pentru nimeni şi nimic altceva“.
Joe Boyle
„Pentru prima oară în cei 51 ani, Joe Boyle găsise pe cineva pentru care să trăiască. ’Eu, cel care riscam în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă tot ce aveam şi râdeam de oamenii care se tem, mă rog la Dumnezeu să mă înveţe să-I mulţumesc şi să mă vadă vrednic de tine toate privinţele’, scria el“, consemnează Hannah Pakula în „Ultima romantică“.
Plimbări în aer liber şi în împrejurimi, discuţii, cine prelungite, erau remediul cu care suverana României şi-a tratat favoritul, sub privirile lui Barbu Ştirbey, care continua să rămână omul de bază, sfătuitorul principal al cuplului regal. În tabloul idilic în care războiul era trăit prin veştile care veneau despre front, o veste năucitoare loveşte familia regală. În septembrie 1918, Principele moştenitor Carol al II-lea dezertează şi fuge la Odessa cu Zizi Lambrino, fiica unui general, cu care se căsătoreşte. Gestul lui Carol al II-lea este un dezastru pentru imaginea familiei regale, pentru starea de spirit a populaţiei, o ruşine absolută pentru un bărbat care şi-a abandonat ţara pentru o pasiune amoroasă.
Abia ieşit din convalescenţă, Joseph Boyle este trimis din nou în intervenţie. Negocierile decurg greu, deşi familia regală şi solii săi folosesc toate argumentele. Boyle se ocupă personal de negocierile cu tânărul cuplu, cu fiecare în parte, cu prietenii lui Zizi care ameninţau că vor publica scrisorile de dragoste ale principelui, dar şi cu politicienii care voiau să pună capăt domniei monarhice folosindu-se de slăbiciunile fiilor lui Ferdinand.
În iulie 1919, regimentul lui Carol al II-lea este mobilizat pentru atacul Ungariei comuniste, iar Boyle îl convinge pe principe să se întoarcă sub arme. Este depăşit, cu greu, şi momentul renunţării la Coroană. Când a venit pe lume fiul lui Carol cu Zizi, Mircea Carol, la 8 ianuarie 1920, relaţia celor doi era deja compromisă. Carol se întorcea spăşit la datoria sa şi era trimis de rege într-un turneu de 8 luni în străinătate. Zizi era expediată în Franţa cu copilul ei nerecunoscut de Carol. Mariajul era anulat.
Faptele ieşite din comun ale lui Boyle îi clădesc o aură de supererou. Regina Maria este fermecată de bărbatul dintr-o bucată pentru care nu există oprelişti şi care se dovedeşte a fi protectorul ei, al Coroanei, al României. El a fost impresionat de englezoaica frumoasă şi rafinată care purta cu distincţie şi diadema strălucitoare, şi năframa de ţărancă româncă.
Biografii suveranei îi apără reputaţia arătând că relaţia dintre cei doi a fost platonică. Dar ministrul de Interne Constantin Argetoianu nu avea de ce să o menajeze. El avea să relateze în cartea sa „Pentru cei de mâine…“ un episod elocvent din vara anului 1920. Iată ce descrie Argetoianu, citat de istoricul Ioan Scurtu în cartea sa „Ferdinand I“ (Editura Enciclopedică, 2004). „Fiind chemat la Palatul Cotroceni, l-am găsit pe Barbu Ştirbey care se plimba pe coridor: ‘De azi dimineaţă sunt aici şi o rog să mă primească şi nu vrea… A luat ceaiul cu Boyle, a ieşit apoi călare cu Boyle, s-a închis după asta cu Boyle şi acum e cu Boyle… Pe mine nu vrea să mă vadă’“, se plângea Ştirbey, eternul amant al reginei.
Când a intrat la regină, Argetoianu a nimerit într-un cuib al amorului. Despletită şi îmbujorată, abia stăpânindu-şi răsuflarea, suverana României a apărut aproape dezgolită, într-o rochie vaporoasă din mătase gălbuie. Lui Argetoianu i-a fost limpede că întrerupsese întâlnirea amoroasă a reginei cu oaspetele de casă.
„Cu faţa îmbujorată în călduri, abia acoperită, frumoasă ca în poveşti, regina Maria se rupsese vădit din braţele amorului şi, bacantă îmbătată de fericire, a înaintat spre mine cu paşi de balet, pe când uşa din fund, prin care fugise amorul, se închidea – nu însă destul de repede ca ochii mei ageri să nu fi prins silueta canadianului… Încurcată, zdrobită, extaziată, regina a venit spre mine, proptindu-se din scaun în scaun şi m-a rugat sâ şed pe divanul pe care căzuse şi dânsa, şi nu mi-a spus decât atât: ‘Voila!’… I-am sărutat mâna şi cu tonul cel mai ceremonios, ca şi când n-aş fi văzut nimic, nici măcar dezordinea toaletei sale, i-am spus: ‘Sunt la ordinele Majestăţii Voastre’…
Biata femeie! Ce frumoasă şi ce încordată era! O mai văzusem eu la Viena, într-o gară, cu părul despletit - dar nu o surprinsesem încă scăpată din braţele cuiva… Încetul cu încetul s-a liniştit şi a început să-mi povestească. Pe măsură ce vorbea, se liniştea şi văpaia de faţa ei se stingea încetul cu încetul, femeia îşi revenea în fire. Şi-a strâns halatul pe piept să-şi ascundă sânii, dintr-o zvâcnire de cap şi-a aruncat părut pe spate şi deodată am simţit că se simţea şi ea… jenată de starea în care se afla“.
Regina se smulsese din braţele lui Boyle tot pentru Boyle. Ea îl chemase pe Argetoianu pentru a-i cere să-l ajute pe canadian, care lucra pentru trustul Royal Dutch-Shell, într-o afacere cu petrol. Corupție? Nu, că nu exista DNA!
Ironic, o dată rezolvată criza dinastică, familia regală a României îi transmite colonelului Boyle că nu mai are nevoie de serviciile lui. Pe de o parte, prezenţa permanentă a lui Boyle începuse să fie criticată de oponenţii monarhiei. „Erau hotărâţi să mi-l ia (n.n. – Ferdinand şi sfătuitorii săi). Am luptat din greu, însă în cele din urmă a trebuit să cedez“, scria șturlubatica nimfomană Maria în jurnal.
Pe de altă parte, suverana avea un motiv personal: era sfâşiată între cele două iubiri, Barbu Ştirbey şi Joseph Boyle. „Doi oameni loiali, două afecţiuni. Îmi era insuportabil să rănesc pe cineva şi cu toate acestea îi răneam pe amândoi, iar eu mă chinuiam cel mai mult“, recunoştea ea. Regina l-ar fi vrut pe Boyle consilierul lui Ferdinand, dar acesta făcea echipă mai bună cu rafinatul Ştirbey.
Cea care i-a cerut lui Boyle să plece a fost însăşi Maria. Boyle a fost deznădăjduit. „Trec prin cea mai dificilă criză din viaţa mea. Nu cred că în întreaga mea existenţă am ştiut ce înseamnă groaza, până în noaptea aceea de la Sinaia când mi-ai spus că trebuie să plec“, îi scria el reginei în iunie 1920.
Canadianul pleacă din România lăsând-o mai bogată cu cel puţin 25 milioane dolari, aduşi de el ca ajutoare din partea Canadei, plus cu partea din tezaur recuperată. Anul 1921 a fost ultimul în care Joseph a călcat în România. „Activ, practic, amuzant, primit de noi cu acea plăcere deosebită pe care el o trezeşte pretutindeni în jur, fortifiant şi unic. (…) Se războieşte cu toată lumea, intră în conflict cu toţi pentru cauzele pe care le consideră drepte“, remarca regina.
Cei doi păstrează o corespondenţă asiduă, în care el mărturisea că-i înţelege poziţia: „Devenise imposibil pentru tine să-ţi păstrezi vechiul prieten şi pe mine. Sunt departe, nu lăsa ca amintirea mea să-ţi umbrească viaţa. Nu mi-ai datorat nimic, întotdeauna mi-ai dăruit şi îţi sunt recunoscător şi te iubesc, aminteşte-ţi numai de asta“.
Boyle întreprinde cea din urmă o misiune în 1922, când asigură întoarcerea ţiţeiului din Caucaz în Anglia şi primeşte încă o decoraţie. Se simte din ce în ce mai rău, tânjeşte să se întoarcă la Klondike. Poposeşte lângă Londra, la Hampton Hill, în casa unui prieten vechi, Teddy Brendenberg. Și nu a fost acuzat Putinul de atunci și NKVD de moartea lui! Aici, la 14 aprilie 1923, suferă un atac de cord şi moare. Trăise mai multe vieţi în cei doar 56 ani ai săi. Fusese medaliat de patru ţări: Anglia, Franţa, Rusia şi România, pentru serviciile aduse în primul război mondial, iar o a cincea ţară, Canada, îl va proclama peste ani erou naţional.
Vestea dispariţiei iubitului „unchi Joe“, cum îl numea, o clatină pe Maria. Tocmai primise o scrisoare de la el, ea îi răspunsese, iar în ziua morţii lui îi expediase un pachet cu fotografii făcute special pentru el. „Nu pot scrie mult azi, nu mă simt bine“, scrisese el în ultima epistolă. Voia din răsputeri să se întoarcă în sălbăticia Canadei, fiindcă era obosit de civilizaţie, „de convingerile voastre şi de zeii pictaţi“, după cum spusese reginei.
Ea îi promisese că îl va înmormânta la Bran, aproape de Peleş, dacă e să se stingă în România. „Nu te voi părăsi, regina mea“, „Camarada mea“, „Domnul să te binecuvânteze şi să te iubească, regina mea“ sunt cuvintele spuse de Boyle care-i răsuna suveranei în minte.
La 30 aprilie 1923, o scrisoare venită de la agentul Hill o consolează pe Maria. El cumpărase 4 crini şi îi pusese pe mormântul lui Boyle, cu o carte de vizită pe care scrisese, în numele reginei: „Colonelului meu“. Joseph Boyle a făcut, dincolo de mormânt, încă un gest de curtoazie pentru regina lui: la 4 mai, ea primeşte două pachete cu scrisorile ei către el.
Simţind că i se apropie sfârşitul, colonelul lăsase cu limbă de moarte ca scrisorile primite de la Maria să îi fie trimise tot ei, pentru a nu ajunge în mâinile altora. „Omul cel mai ordonat, cel mai raţional pe care l-am cunoscut vreodată. Un om cu adevărat preţios, numai că prea dintr-o bucată şi prea dominant ca să poată face faţă obişnuitei noastre lumi civilizate“, scria regina.
Ea îşi aşterne sentimentele pe o scrisoare lungă pe care i-o expediază la 23 mai 1923 secretarului personal al lui Joseph Boyle, Dimitry Zvegintzev. Peste un timp, când i-a vizitat mormântul din cimitirul St. George din Londra, Regina Maria a luat decizia să i-l împodobească. I-a comandat o cruce din piatră antică adusă de pe meleagurile României, iar pe piatra funerară a scris: „Un om cu inima unui viking şi simpla credinţă a unui copil“. Acesta era un vers din poemul „Legea Yukonului“ scris de autorul favorit al lui Joe, poetul Robert William Service, supranumit „bardul din Yukon“.
Pe mormânt, suverana a aşezat o vază din piatră în care punea flori ori de câte ori venea în vizită la rudele sale din Anglia. Maria venea în pelerinaj, drapată în negru, din cap până-n picioare. Se reculegea la mormânt aranjând florile „în vaza care avea o semnificaţie aparte pentru ei doi“ - scrie publicistul Michael Gates în „Din Klondike la Berlin: Yukonul în primul război mondial “. Dar mormântul lui Boyle a rămas în paragină, după ce s-a stins din viaţă regina Maria, la 18 iulie 1938.
După 60 ani de la moartea colonelului, fiica sa Flora Alexander Boyle reuşeşte să repatrieze rămăşiţele tatălui la Woodstock. Sicriul a fost transportat în Canada cu escortă militară de la Departamentul Apărării Naţionale şi a fost îngropat în cimitirul din Woodstock, cu onorurile cuvenite, la 29 iunie 1983. „Klondike Joe“, eroul canadian al României, se întorsese acasă.
Placa de la mormântul lui Joseph Joe Boyle (sursa ontarioplaques.com)
Mai e ceva de spus despre regina Maria? Cred că v-ați lămurit! De la Zizi la Boyle a trecut prin multe alcovuri. Romanticele o iubesc. Iar fiul său, Carol, după cum vom vedea, i-a călcat pe urme, ba a și întrecut-o. Așadar, din patru regi și trei regine, Carol I se pare că a fost normal, Ferdinand încornorat, Mihai mareșal burlac. Și soția lui Carol I, Elisabeta pare că a fost la locul ei. De Mihai, cu clasa lui palatină, ați citit (vezi AICI). De șturlubaticul Carol I scriem în articolul următor... De Ana nu scriem, că doamna nu fu regină! Regină au proclamat-o unii care nu știu istorie! Ba i-au mai dat și onorul.... De Margareta și de colonelul Duda, vom vedea cum va arăta legea aia cu „Căsoiul regal”, susținută de D. Ragnea și T. Ăriceanu...! Că Firea doar cu acordul lor a rebotezat parcul Herăstrău și i-a amintit la inaugurarea fântânilor arteziene... Că am vrea și un deviz al costului anual al întreținerii fântânilor arteziene și al costului aducerii unor soliști din străinătate sau băștinași, comparabil cu costul realizării oasajului peste linia de centură dinspre Prelungirea Ghencea spre Domnești... Că de linia de metrou dinspre Drumul Taberei spre universitate, nu cred că o mai apuc deschisă, nu ea fiind vinovată că nu i se dă „cadou” metroul....
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
„Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți." Jean Paul Richter
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://lenusa.ning.com/profiles/blog/list?user=2xbgg4a2kinp8
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii
Nu suntem noi in masura sa judecam!
Nici eu nu iubesc acesti trantori, dar...
Vizita Reginei Maria în America, în toamna anului 1926, când Ferdinand I era bolnav de cancer la stomac, a creat vâlvă în presa de peste Ocean. În 1927 Ferdinand a murit și nepotul Mihai a devenit rege. Doi ani mai târziu, la 09.05.1929, când minorul Mihai era deja rege la prima domnie, o echipă a Fox Movietone News a venit în România, reginei i s-a înregistrat un interviu video (3:26) în care vorbește despre călătorie. Filmul e păstrat în biblioteca Universității Carolinei de Sud. Axioma lui Toma, 2/103, a existenței: „Admir talentul, inteligența, omul ce-și câștigă prin muncă existența, nu iubesc regii, împărații, ei trăiesc în lux, din munca ce-o fac alții. Mafia mondială care conduce lumea, să-nţelegi, este încrengătura formată din împăraţi şi regi...” Și acum îi puteți vedea pe regina Maria, principesa Elena și regele Mihai!
regi. https://www.facebook.com/DosareSecrete/videos/1730708423721251/Uzpf...