Ne-aşezăm uneori pe-un scaun
ce se află în faţa unei mese
în compania cafelei proaspăte
de unde aburii ies afară
pe post de evantai să-i facă vânt
stresului care sufocă suflete.
Nu-i e de-ajuns stresului
doar nişte aburi de cafea
imediat îi face invitaţie unei
ţigări ce nu se lasă aşteptată
prea mult şi fumul ei prinde
viaţă din scăpăriciul brichetei.
În tumultul gândurilor şi-al ideilor
care caută rezolvarea problemelor
aburii şi fumul se-mpletesc
în paşi de dans ştiute numai de ei
să se unifice cu aerul şi cu noi
în pacea de dinaintea conflictului
interior care stă să răbufnească
în afara fiinţei ce n-are habar
cum va sări pârleazul
în jurul omului să se descătuşeze
într-o oază de finalizare
a tot ce-l frământă.
Şi totuşi unificarea paşilor
de dans al aburilor şi-al fumului
nu ne-aduce decât un repaus
pe care-l alungăm şi-o luăm
de la-nceput pe drumul vieţii
stresându-ne pe-o punte suspendată
deasupra binelui şi-al răului
pe care nu facem altceva
decât să înaintăm
riscându-ne integritatea
în aprofundarea rezolvărilor
pe pielea noastră.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Mulţumesc mult, Dorina!
La un „repaus” clipa-i... dulce
Și lasă stresul să se culce.