10. (poezie, cyberpoem)
~ ciclu cenușa veacurilor lungi ~
însemnări lirice pentru ultimii păstrători ai luminii din lindon
Motto: „timpul este un fluviu leneș care ne înconjoară dar nu reușește să ne tragă în adâncurile lui nuanțate, stăm pe terasele de piatră și privim cum stelele își schimbă poziția pe bolta obosită a nopții.”
greutatea unei coroane de fier
pentru isildur, aproape de malurile anduinului
obiectul mic se simte atât de greu în palmele mele
cercul perfect de aur îmi arde carnea și mintea
îl privesc cum luceste în umbra deasă a pădurii
este al meu și doar al meu pentru veșnicie
îmi șoptește secrete pe care nimeni nu le știe
trebuie să îl ascund de ochii celor din jur
gândurile îmi sunt prinse într-un vârtej circular
purtăm o coroană nevăzută dar mult mai grea
metalul acesta mic îmi dictează fiecare pas în noapte
nu pot să îl las din mână nici măcar o clipă
o obsesie profundă îmi guvernează întreaga suflare
simt cum îmi fură voința și o transformă în scrum
este atât de mic dar cântărește cât un imperiu
o verigă de aur care îmi stăpânește bătăile inimii
nu mai există nimic în afară de această lucire rea.
îmi amintesc de tatăl meu și de sfaturile lui elrond
ei voiau să distrugă acest dar minunat al focului
dar cum poți arunca în hău o asemenea perfecțiune
fiecare canelură poartă o promisiune de putere mare
sunt regele oamenilor și am dreptul să îl păstrez
ritmul gândurilor mele s-a frânt în bucăți mici
repet aceleași cuvinte ca într-o rugăciune neagră
aurul este cald ca și cum ar avea o viață proprie
mă cheamă și mă domină cu o forță de magnet pur
nu mai aud zgomotul râului anduin care curge aproape
sunt izolat în propria mea minte bolnavă de aur
degetele mele se strâng în jurul cercului fierbinte
simt o prezență străină care râde în întuneric
obiectul acesta mă posedă cu fiecare secundă.
fuga prin pădure este doar o iluzie a libertății
sunt sclavul perfect al acestei bijuterii rotunde
ea îmi promite totul dar îmi ia sufletul în schimb
o vară de ieri pierdută sub greutatea metalului
nu mai există cale de întoarcere spre lumină
obsesia mea este o coroană de fier pe care o port
ea îmi apasă pe creier și îmi întunecă privirea
aud voci care nu există în foșnetul frunzelor udate
fiecare pas mă duce mai aproape de malul apei mari
dar gândul meu rămâne blocat în acest cerc strâmt
nimic nu mai contează în afară de prețul plătit
sunt un rege posedat de propria sa pradă de război
aurul luceste în beznă ca un ochi de viperă mândră
îmi cere să îl pun pe deget pentru a dispărea de tot
o tentație supremă care îmi distruge orice morală.
pășesc spre apa rece și adâncă a anduinului mare
inelul mă strânge ca un cătuș de fier nevăzut
gândurile mele circulare nu mai au nicio ieșire
sunt prins în capcana unei voințe mult mai mari
obiectul acesta mic îmi controlează fiecare respirație
mă simt singur și părăsit în mijlocul stufărișului
murdăria de pe haine nu mai contează pentru un rege
purtăm în suflet blestemul țării negre din răsărit
veriga de aur este singura mea rațiune de a fi
ea îmi dictează destinul și îmi pregătește moartea
simt cum apa îmi ajunge până la genunchii obosiți
inelul alunecă de pe degetul meu umed și rece
într-o secundă totul se prăbușește în jurul meu
obsesia dispare dar lasă în urmă un gol imens.
sunt din nou vizibil sub cerul plin de săgeți oarbe
apa anduinului mă primește în adâncurile ei reci
dar mintea mea a rămas sclavă acelui cerc de aur
istoria mea se termină aici în mâlul unui râu mare
o cronică a eșecului uman în fața puterii supreme
rămâne doar ecoul unui gând circular în tăcere
o amintire despre greutatea unei coroane de fier
pe care am vrut să o port deși nu eram pregătit
săgețile mă lovesc în piept dar nu mai simt durere
moartea este singura eliberare de sub vraja lui
lăsăm în urmă aurul și gloria falsă a unui veac
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii