Vin zânele nopții, din visuri astrale,
să-și lase bagajele-n camere goale,
târziu, către ziuă, când zori-n derivă
adaugă cărți necitite-ntr-o stivă,
iar somnul, venit pe cărări neumblate,
ar vrea să mă vadă plecând din cetate.
Îmi toarnă otravă din nori de cenușă
când ziua grăbită îmi bate la ușă,
iar zânele nopții, déjà dezbrăcate,
aleargă spre scară, cu hainele-n spate
să prindă din urmă o rază de lună,
rămasă o clipă pe vâful de dună,
să plece-mpreună când ziua apare
din zorii veniți să se scalde în mare.
Mâhnit, eu le rog să rămână în casă,
din stiva de cărți să aducă pe masă
doar una mai veche, citită-nainte,
din care luasem mai multe cuvinte,
să am de rezervă de-oi scrie poeme
cu fostele mele iubite boeme,
vestite amante de alții trădate,
găsind, printre vorbe, motive ciudate.
Dar zânele bune, din visul de noapte,
plecate spre ușă, îmi lasă doar șoapte,
pe muchii de verbe de pus în poeme
cu versuri banale, dar rime supreme.
Doar zâna cea mică, rămasă la urmă,
privea peste umăr cum visul se curmă,
dar ziua cea nouă, intrând pe fereastră,
crezând că e floare, a pus-o-ntr-o glastră.
-->
Comentarii
Mulțumesc, doamnă Dorina Pop, gând ales din partea autorului!
Interesantă reverie. Felicitări!