07. (poezie, cyberpoem)
~ ciclu cenușa veacurilor lungi ~
însemnări lirice pentru ultimii păstrători ai luminii din lindon
Motto: „timpul este un fluviu leneș care ne înconjoară dar nu reușește să ne tragă în adâncurile lui nuanțate, stăm pe terasele de piatră și privim cum stelele își schimbă poziția pe bolta obosită a nopții.”
tăcerea verde din eregion
în memoria fierarilor de bijuterii
cum am putut crede că metalul va opri moartea
am turnat argintul în forme rotunde și perfecte
sperând că timpul va uita să ne calce grădinile
naivitatea noastră a fost mai mare decât munții
am crezut că frumusețea poate fi salvată în verigi
în timp ce frunzele cădeau obosite pe alei
fiecare inel făurit purta iluzia unei veri eterne
o încercare disperată de a opri degradarea lumii
dar legile pământului nu se schimbă după dorința noastră
crearea este doar o formă subțire de răzvrătire
fierarii din eregion au clădit castele pe nisip mișcător
păstrăm acum doar tăcerea verde a copacilor mari
de ce fuge lumina din bijuteriile noastre sfinte
o întrebare retorică pusă unui cer mut și gol.
atelierele sunt reci și praful acoperă uneltele
unde este măiestria care trebuia să învingă veacul
am dat formă metalului dar nu am putut dărui viață
obiectele create ne privesc acum cu ochi străini
ele supraviețuiesc distrugerii dar nu ne pot salva
arta noastră a fost doar o mască împotriva fricii
o încercare de a opri curgerea firească a timpului
fiecare detaliu geometric ascunde o profundă tristețe
suntem sclavii propriei noastre dorințe de perfect
eregion a devenit un muzeu al iluziilor sparte
creatorul rămâne singur în fața operei sale reci
oare timpul poate fi îmblânzit cu aur curat
sau suntem doar niște copii care se joacă în cenușă
întrebările noastre lungi nu primesc răspuns în zori
rămâne doar ecoul ciocanelor în amintire
și o tăcere verde care înghite ruinele proaspete
cum am putut crede că putem concura cu zeii în mărire
am vrut să păstrăm neschimbată culoarea ierbii de toamnă
să oprim degradarea formelor și pierderea memoriei vii
fiecare bijuterie a fost o barieră ridicată în calea serii
dar umbra a găsit crăpăturile din sufletul nostru mândru
naivitatea fierarilor s-a transformat în capcană de fier
ost-in-edhil se prăbușește sub greutatea propriilor visuri
nu există veșnicie artificială pe acest pământ muritor
toate formele perfecte se dizolvă în uitare completă
păstrăm doar gustul amar al unui eșec filozofic
bijuteriile din eregion sunt acum simple amintiri reci
unde sunt acum regii care au crezut în aceste promisiuni
ei dorm sub țărână în timp ce inelele lor strălucesc
păstrând neatinsă iluzia unei puteri care a apus demult.
am vrut să oprim ceasul lumii în loc
să facem ca vara de ieri să nu mai plece
să salvăm splendoarea primelor dimineți calde
dar timpul este un monstru care devorează tot
iar arta noastră a fost doar o biată jucărie
mâinile noastre au fost prea îndrăznețe în forje
am atins secrete care nu erau destinate nouă
crezând că perfecțiunea formală aduce mântuirea
acum privim cum natura își reia drepturile depline
iarba verde crește peste vetrele noastre de foc
și tăcerea se așterne ca o concluzie logică.
ce rămâne din munca unui fierar de geniu
o bucată de metal care nu poate plânge
și o amintire care se stinge încet
istoria ne va judeca pentru această mândrie oarbă
am vrut să fim salvatorii unei lumi care moare
dar am devenit doar martorii propriei prăbușiri
inelele sunt împrăștiate în cele patru zări mari
purtând cu ele blestemul unei naivități supreme
eregion rămâne doar o pagină nuanțată în cărți
iar noi ne retragem în umbra timpurilor noi
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii