25. (poezie, cybersonet)

Privesc în tăcere cum plouă afară,

aș vrea să te-aduc din trecut înapoi,

departe se-aude cântând o fanfară,

un plâns de alămuri venit după noi.

Coboară bemolii domol în trompete,

pe triluri prelungi de vrăjit triolet,

seduși în cădere de tubele-ascete,

dar

Cu lungile ecouri rămase agățate
pe dorurile mute, venite din trecut,
aud și glasul vostru, iubite neuitate,
rămase-n amintire pe brâuri de sărut.

La ora neuitării, tăcerea trecătoare,
ce-mi mângâie odihna la orele târzii,
se rupe dintr-odată și-n su

Ce liniște face tăcerea de-aci
de-acolo de dincolo de peste tot
că doar prin culoarea vieții urlă
dar nu se-aude pentru că e învelită sub
aparența care-și potrivește oglinda în
așa fel încât să se vadă locul

neciobit și neprăfuit că în rest pe unde
e cio

N-au stare vorbele să stea cuminţi

gândul le-ascute şi le săgetează

de pe arcul limbii în stânga şi-n dreapta

cu sau fără ţintă pe traiectoria

dintre vorbitori şi interlocutori

care dau liber timpanelor

s-audă ce vor ei.

Nu pasă nimănui că vagabondajul

vorbe

Se-mbulzesc vorbele pe limba omului

sunt numeroase şi pline

de durere şi suferinţă

pricinuite de alţii care nu mai ştiu

decât să râdă în surdină

că pe faţă le dansează ipocrizia

în paşi de batjocură.

Ies din gura strâmbată a omului

de plinătatea neputinţei

ca

Din cupa rugăciunii mi s-a prelins tăcerea,

Suspin de gânduri frânte se prăbușește-n gol,

Sub ceru-avid de raze sucombă adierea

Zefirului iubirii-n abisul benevol.

Un înger de Lumină-mi zâmbește doar în vise,

Prin pletele-i de lavă – un întuneric mut.

Pe-

Simt zbaterile din adâncul meu –

Un vechi copac, ce-nvață-ncet să geamă.

Din trăsnetul căzut instantaneu,

Scânteile rămase-n van mă cheamă.

Sunt prinsă-ntr-un năvod de amintiri,

Prin ochiuri zboară câte o secundă.

Rugina nopții-atinge reci priviri,

Pe-o lu

Eşti aici, la sfârşit de lacrimă 
şi început de noi. 
îmi desfaci nasturii
fiecărui gând, 
dezbrăcându-mă de mine,
mă contempli cu buzele
arse de aşteptare.
Mă guşti cu ochii, 
din care a plâns neliniştea – 
izvor de dor.
De pe genele necunoscutului

Tăcerea şi-a ascuns şoaptele în somnul de peste zi.  

În tremurul dinlăuntru,

m-am trezit

cu sărutul încarnat al cerului,

pe frunte:

– Mi-e foame, foame de tine!

(îmi striga de cu seară, sufletul agăţat ca-ntr-un hamac, de stele).

 Am întinat o felie de

.Razele lunii se răsfrâng