10. (poezie, cybersonet)

~ ciclul Calendar ~

Cu amintiri ajunse, în clipa prea târzie,

regretele rănite mă tulbură din nou ! –

venite să-mi așeze cuvinte-n poezie,

le-aud, nedeslușite, la margini de ecou.

Plecate pe-nserate din triste carnavale,

în pragul neuitării lăsate mai demult,

îmi readuc în cu

Privesc în tăcere cum plouă afară,

aș vrea să te-aduc din trecut înapoi,

departe se-aude cântând o fanfară,

un plâns de alămuri venit după noi.

Coboară bemolii domol în trompete,

pe triluri prelungi de vrăjit triolet,

seduși în cădere de tubele-ascete,

dar

Vă rog acum să nu mă întrebați

de unde știu poveștile uitate

pe crengile de arbori retezați

în inimi de păduri înlăcrimate!...

Pe înserate încă se mai zbat

să-și caute copacul care moare

pe marginea tărâmului turbat,

în agonie, după defrișare.

Chiar frunze

Pe-o bucată de seară înstelată
se-ntinde un fragment de depărtare,
ce mi se-aşează pe ochi ca o pată
şi mă săgetează atât de tare!

Tot privind insistent îndepărtarea,
mi se pare că una dintre stele,
câte sunt pe cer, găseşte cărarea
să vină printre printre

Privesc din fotoliu, e iarnă afară,  

iar focul din sobă îmi spune poveşti,

dorinţa din mine începe să doară,

te caut cu gândul, nu ştiu unde eşti.

Pe strada pustie se lasă-nserarea

şi gândul se-ntoarce acasă mai greu,

sub ţărmul stâncos se zbucimă marea,

Se mai trezeşte trecutul câteodată
s-arunce cu pietre în geamul prezentului
dar dacă oamenii nu aud zgomotul
se încăpăţânează să-l scuipe cu flegmele
unora care nu au avut nici cea mai mică
greaţă sau ameţeală când cordul le exploda
în piept de plăce

Se plimbă cărțile pe etajeră,

eu le privesc tăcut dintr-un ungher,

parcă ascult povești din altă eră,

învăluite-n falduri de mister.

Alerg cu gândul înapoi, prin vreme,

pe-o margine de visuri te zăresc,

surâsul tău încearcă să mă cheme

dar zâmbetul îmi par

Lasă-te trecutule de săpături
în prezentul veşnic trecător
cu pasul mărunt printre clipe
ce calcă sacadat pe minute
pregătindu-se de start
în micul spaţiu al orelor
ce se-aruncă mereu să-noate
în lumina şi-ntunericul
zilelor cu soare sau intemperii
atmosferic

În suflet, florile ce tac,

Chiar fără glas, parcă suspină,

Prinzând în carne rădăcină,

Transcend al inimii iatac.

Se-mbracă liniștea în frac,

Singurătatea e regină,

În suflet, florile ce tac,

Chiar fără glas, parcă suspină.

Cu zâmbet cât un vârf de ac

Și ml