Încă mai îndrăznesc să-ţi spun că uneori
Mi-este frică de umbra ta şi de aceea
Mă vindec cu tânguirile nopţii refugiate pe ultimul atol
Unde balenele cântă coralilor
Şi apoi îşi dau foc în fata pachebotului
De unde mii de ochii asistă la prelucrarea simbolică a ficatului prometeic
Şi atunci ştiu de ce
Tu este femeia ţinutului arctic şi uneori
Cea a deşertului de care ne desparte
Doar o dimineaţă în care ultimul fir de iarbă
Va fi furat de melcul curcubeu,
Cel care mestecă viteza luminii
Şi ne atinge pe ochi cu antenele lui arhimedice,
Câtă înţelepciune să păstrezi o clipă de iubire în dreptul inimii,
Acolo pe unde poate ajunge glonţul tras
De orbii hrăniţi cu frica războaielor pentru care
Se desenează dreptunghiuri în care crucile veghează
Să nu plece nici o umbră în aflarea
Atlantidei ce se înalţă din oasele durerii,
Ale neputinţei şi ale cuvintelor
Ce le aruncăm indiferenţi dar cochiliile lor vor înalta ţărmul mirific
Pe care Platon îl vă descoperii singur,
Doar tu îi vei face cu mâna
Într-o teurgica simbioză cu zeiţa lunii ce ne învaţă
Că mai e timp să îţi povestesc
Despre iubirile care aveau memorie şi flori la o fereastră
De la care simţeai miros de iasomie când încă ploua pe pământ
Cu un foşnet amintind
De rochia de seară a morţii care nu rămânea indiferentă,
Nu era doar o amatoare de statistici,
Dar noi iubirea mea, noi ştim că moartea ne este sevă de cactus
Cu care ne potolim setea până în seara când
Vom înflori neştiuţi la marginea lumii
Privind cum Platon se plimbă gol
Ascultând cum cresc oceanele şi Apophis
Se apropie să hrănească mulţimile cu adrenalina stelară,
Atunci nu voi mai îndrăzni decât
Să te îmbrăţişez ca o umbră
Sărutând urmele tale din praful istoriei.
-->
Comentarii
Admirabil