Să zic ceva, ca să nu tac…
Cred că oricine se vrea a fi un Ion Creangă al vremurilor sale. Nu pentru a... epata, dar mereu m-am gandit sa las o … „dâră” pe hârtie în ceea ce privește propria-mi copilărie.
Mulțumesc Domnului pentru ceea ce sunt, pentru ce am realizat, dar nu aș fi putut în niciun fel să fiu cel de-acum dacă nu m-ar fi călit copilăria, viața de la țară din Țepeștiul natal.
Atât m-au frământat aceste meleaguri, atât au investit în ființa mea, încât, iată, au reușit să țină pe pământ, să-l țină și să-l întrețină pe omul care exist.
Sunt produsul lor, al dealurilor, al Văii Șasei cu tot ce mai cuprinde satul meu drag căruia-i închin și-i dedic întreaga-mi ființă.
Așa cum sunt, sunt al lor, ei m-au făcut, lor le datorez totul și le mulțumesc. Datorită lor am ajuns unde sunt și sunt foarte mulțumit de reuşita lor.
Mare răbdare trebuie să fi avut acele peisaje unice… cu unul ca mine!
Din acest punct de vedere, aș fi vrut să las numele lor pe o coală de hârtie ca semn de respect, de prețuire, dar și de mulțumire că m-au înțeles și m-au copt de la începuturi și până acum.
Ceea ce au făcut aceste peisaje mirifice cu persoana mea, se întrepătrunde cu alte aspecte din viață, în special cu cele din copilăria de la Țepești, care, așa cum spuneam și aceasta și-a adus o contribuție esențială asupra existenței mele.
Nefiind un Creangă, m-am gândit să dau curgere pe hârtie a unei însemnate părți din sfânta-mi copilărie, numind-o, simbolic, „Trepiedul de Aur”.
Cu bucuria de-a crea, poate, emoții, spun că unicitatea și frumusețea locurilor natale m-au făcut să mă subordonez lor, întru totul. Lor le dăruiesc, cu toată dragostea și respectul, realizările mele.
Multe lacrimi am pierdut scriindu-mi amintirile. La capitolul Ursei, vreme bună fiind, scriam pe terasă. Scriam printre lacrimi. Printre multe lacrimi.
La un moment dat mi-am, zis: Doamne, ce fac? Mă vede lumea din stradă ori de peste râu. Sigur se vede că plâng.
Am abandonat scrisul și am intrat în casă. Mai târziu, m-am apucat iarăși de scris și... același plâns, greu și îndesat, apărea în cuibul ochilor. Așa am terminat de scris Ursei, în suspin și lacrimi.
Am retrăit ca niciodată acele clipe, acele momente unice ale începutului de viaţă. Efectiv m-am întors în timp, cuibărindu-mă în brațele imense ale copilăriei. Tot restul zilei am fost marcat. Poate nici la moartea părinților n-am plâns cu atâta amar.
Am avut o noapte aparent normală, numai că dimineața nu mai știam ce se întâmplă cu mine. Pierdusem un fir important, de fapt, ce se întâmpla cu mine? Unde și cine eram...
Mi-am revenit destul de greu, dar am dat următoarea definiție, debusolantei mele trăiri, unicei trăiri de acest gen:
Domnul mi-a luat din șirul zilelor pe cea de ieri și mi-a dus-o în copilărie. Pierdusem șirul zilelor, de aceea eram atât de dezorientat. Era întâia oară.
Explicația este simplă! Mă identificasem cu propria-mi copilărie și-i trăisem clipele.
Așadar, mă consider un fericit că dau curs începutului de viaţă şi-o rostogolesc pe această imaculată hârtie, pe care o păstrez ca pe ceva sfânt precum un altar viu al celor trăite de cum am apărut pe pământ.
Melancolia Țepeștiului natal cu toate aspectele vieții mele de aici sunt trăiri vii la care mă închin cu smerenie, teamă și respect.
Mulțumesc lor, plaiurilor copilăriei și Domnului pentru ceea ce mi-au dat!
Autorul
Interminabila bucurie
De când mă ştiu, încă din copilărie, continuu am căutat ceva. Nu știu dacă am găsit ceea ce trebuia, nici atunci și nici acum, dar sigur știu că am păstrat în mine o interminabilă bucurie a căutării.
Şi dacă în copilărie am căutat în casă, în bătătură și grădină, în luncile şi pădurile dimprejur, acum mă aflu într-o perpetuă căutare în mine însumi, în sufletul meu, în cărţi şi-n oameni.
Venit din mirajul copilăriei, gândul căutării este bine statornicit și atrage mirifice amintiri aduse din lumea curiozității permanente, căci o dată ne este dat să trăim anii copilăriei, tărâm al obiectivităţii absolute, când „personalitatea încă nu s–a separat de la o mulţime” (M. de Unamumo) – de la Univers, de la această totalitate în care noi trăim cu adevărat.
Copilăria, când sufletul însuşi este un copil, cu ceva înţelepciune, merită a fi îmbogățită an de an prin cursuri promovate în şcoli și universităţi și nu numai. Cunoştinţele și multele informaţii cu care venim în contact ne dau dreptul să socotim că a fi competent şi priceput înseamnă a fi și înţelept.
Nu degeaba anticii subliniau – primum vivere (mai înainte a trăi), deinde philosophari (pe urmă filosofa). În copilărie noi trăim, apoi toată viaţa –filosofăm.
Pe masa mea stă de ceva vreme o carte plină cu seva copilăriei, cu trăirile copilului de odinioară. Răsfoind-o, mi-a atras atenția următoarele rânduri: „Îmi revăd copilăria ca pe un amestec de cultură, educaţie şi amintiri nemuritoare, cu un pic de istorie şi psihologie...”.
Aşa e! Sunt cu totul solidar cu autorul acestei cărţi – poetul, prozatorul, eseistul și publicistul Puiu Răducan, răsărit prin Vâlcea „orașul domniei mele,” așa cum i-a spus Mircea cel Bătrân Râmnicului, orașul de sub „Sprânceana Coziei”. Cartea sa, intitulată „Trepiedul de aur”, mi se pare una dintre cele mai frumoase și adevărate, sincere şi sugestive cărţi, pe care am citit-o dintr-o răsuflare.
Cartea, în care autorul se identifică cu propria sa copilărie, vârsta de aur a fiecăruia dintre noi, poartă în ea capodopera sufletului său.
Parafrazând confesiunea un pic melancolică şi totodată autoironică a autorului Puiu Răducan, şi eu aş dori să fiu un „Ion Creangă al vremurilor mele!”. Şi ce paradox! Folosind copilăriile noastre ca un fel de trambulină sau ca un reper al vieţii, la urma urmei fiecare dintre noi izbutește să scrie această capodoperă, singulară, unică, exclusivă, incomparabilă a existenței noastre.
Deci, după cum subliniază Puiu Răducan: „Fiecare fiinţă trebuie să aibă libertatea sa într–un spaţiu al său” unde, cu adevărat şi pe deplin, poate se resimte libertatea tuturor lucrurilor şi, mai ales, libertatea sa într-o copilărie fără margini, comoară a sufletului, care-și sporește valoarea cu fiecare an trecut.
Și cum este un adevăr recunoscut, nimănui nu-i este dat să trăiască copilăria de două ori şi în două locuri deodată. Pentru Puiu Răducan acest loc important este satul lui natal, Țepeștiul de pe lângă râul Șasa, poienile cu salcâmii, natura sfântă şi unică a acestor locuri, despre care autorul cărţii exclamă din tot sufletul: „... acele peisaje unice... cu unul ca mine!”.
Așadar, tot ceea ce primim şi moştenim în copilăria noastră este unic, este darul cel mai prețios, care ne aparţine doar nouă cu adevărat şi pe care nimeni şi nimic – nicio lovitură cumplită a vieţii și nicio regulă crâncenă nu poate să conteste, să răpească sau să interzică această bucurie.
Așa cum sublinia Puiu Răducan, când omul își pierde copilăria, el totodată se pierde şi pe el însuşi, iar sufletul său își pierde o parte din farmecul de odinioară. Asemenea unei cheiţe fermecătoare, copilăria poate deschide uşa nevăzută spre sufletul nostru mut uneori, spre duhul nostru necuvântător.
Oricine știe că prin natură se realizează copilăria fiecărui om. Natura cu văile și pădurile, cu ape, dealuri și munţi, toate atrag sufletul nostru ca un magnet și oferă coloană vertebrală inclusiv sufletului, pentru tot restul vieții şi, cine ştie, pentru veşnicia care zâmbește trist, aşteptând momentul când noi o vom deştepta, atingând-o.
De multe ori mi-am frământat în minte gândul care m-ar lămuri ce este în lumea asta cel mai stabil şi statornic. Netrecător, poate. Care este cea mai fermă garanţie al omului, a poporului, a ţării? Limba? Psihicul? Tradiţiile?
Nimic în lumea asta nu este veşnic! Totu-i nestatornic şi trecător, uneori chiar viclean, mereu schimbător și predispus spre pieire. Dar ceea ce cu adevărat se crează și sprijină identitatea naţională se bazează pe susținerea conștientă a Culturii, iar unul dintre elementele incontestabile este Natura.
Probabil de aceea atât de strident şi pătrunzător, cu atâta pasiune şi sinceritate în această carte „Trepiedul de aur” al lui Puiu Răducan, răsună pagini magnifice din capitol „Dudul” în care autorul descrie cu atâta ardoare bucuriile trăite la dudul stufos, cât și sfâșietoarea durere produsă dedispariția acestuia.
Odată cu tăierea acestui copac, un fel de arbore al vieţii, cu retezarea lui crâncenă, pleacă ceva foarte important, nu numai din peisajul satului său natal, al lui Puiu Răducan, Țepestiul, dar şi din întreg peisajul Olteniei. La fel de emoţionante sunt şi paginile din capitolul în care este prezentat câinele său drag, Ursei. Peripețiile băiețandrului Puiu și câinele Ursei rămân adânc săpate în memoria autorului. Prieten și călăuză, apărător și prieten, Ursei pătrunde pentru totdeauna în cele mai tainice colțuri din inima copilului de odinioară și a bărbatului de mai târziu.
Copilărie şi Poezie. Cât de fugară şi efemeră este prima, cât de înșelătoare şi amăgitoare este a doua! Deşi scrisă în proză, cartea lui Puiu Răducan „Trepiedul de aur”, din multe puncte de vedere, poate să fie considerată o carte poetică. Mai ales prin limbajul său bogat, variat, plastic, expresiv şi polivalent. Atât de maiestuos în această carte răsare Împăratul Soare peste „pădurea, barba stufoasă a dealului”! Acest „răsărit al Împăratului” este de neuitat, frumos și demn, mângâitor şi însemnat.
Puiu Răducan cu îndemânare folosește acest limbaj artistic, operând cu diverse mijloace poetice – imagini, simboluri, metafore. Menționez una, dintre metaforelecare m-a fascinant: ”Sfânta Treime a Copilariei - Natură, Visul şi Dragostea”, care împleteşte întreaga carte a lui Puiu Răducan şi nu numai că structurează şi consolidează conținutul cărții, dar, mai ales, pătrunde în esenţa vieții.
Instinctiv, inconştient şi, totodată, insistent, ca un magnet atras de curgerea fluidelor misterioase, chiar multe ore după lectura cărţii lui Puiu Răducan „Trepiedul de aur”, eu mai continui să mă reîntorc, iar și iar, la acea Poiană, de la Salcâmul aplecat din Sudos, unde, cu adevărat pe pământul acesta, se află Raiul, nu numai al sufletului atât de înţelept al autorului, dar şi Raiul sufletului meu de copil veşnic şi mereu surprins, un pic întristat, poate chiar deziluzionat, cu ochii larg deschişi spre tărâmuri nevăzute, încă nepătrunse şi, probabil, inexistente, dar verosimile - acolo unde şi eu, o apariţie nordică, mă simt atât de binevenit, frumos şi liber şi încă tot mai plin de bucuria căutării: a căutării mele în lumea trecută și cea prezentă.
Închid pentru o clipă ochii şi simt cum în venele mele, blând şi umbros, proaspăt și darnic, foşneşte sângele dudului.
Salut, contemporan al Dudului! Cei predestinaţi ai Copilăriei te salută!
Scriitor, Leons Briedis
16 martie 2018, Jūrmala (Riga-Letonia)
-->
Comentarii
Superb text! Felicitări, d-nului Puiu Răducan! Felicitări, dnule Leons Brieds!