satul de-altădată
am intrat în sat ca-ntr-un cimitir,
până mai deunăzi era zarvă mare,
astăzi pe la porţi lacăte-ncuiate,
şi pe drum pustiu om nu se năzare.
unde s-a dus satul cu oameni cu tot,
de-au rămas strigoii pe la cotituri,
casele tăcute plâng cu ochii-nchişi,
umbre le colindă, umbrele şi furi…
moare veşnicia din satul pustiu,
doar în cimitire stau deschise porţi,
câte-un rătăcit căutând părinţii
vine la mormânt, printre cruci şi morţi.
morţii risipiţi prin păduri de cruci,
suflete de aur azvârlite-n cer,
vin mereu spre mine cu lacrimi în ochi,
intră în poveste, după care pier.
parcă le văd ochii tragici şi smeriţi,
ochii lor lunatici, din ce veac ne vin,
să ne amintească din lumina lor,
adunând amurguri pline de venin.
peregrini prin viaţă, ţăranii de lut
au îngropat doina în comori de vise,
satul de-altădată a murit de tot,
drumurile lui sunt de-acum închise.
vineri, 15 aprilie 2016
-->
Comentarii