12. (poezie, poem)
~ ciclu Dincolo de toamne ~
Memorii în versuri lungi despre iubire, pierdere şi singurătate #1
Motto: „Când firele de păr se țes în alb, privirea nu mai caută drumul de sub picioare, ci cerul care ne-a îngăduit o vreme.” (Anonim)
Scaunul gol de la masă
absenței dureroase a soției mele, plecată la stele în anii ei sexagenari
Ai plecat prea devreme, lăsând un gol curat,
În colțul de la masă unde ai stat și-ai vegheat,
Iar mâine înserarea mă va găsi plângând,
Cu numele tău dulce pe buze și în gând.
Șaizeci de ani aveai când moartea te-a ales,
Iar eu din acea clipă niciun sens n-am mai înțeles;
Privesc spre scaunul tău din lemn îmbătrânit,
Pe care nicio umbră de-atunci nu s-a oprit.
Voi pune și diseară o farfurie-n plus,
Să mint singurătatea că timpul nu s-a dus,
O, universul rece mi te-a răpit hain,
Iar mie mi-a lăsat doar cupa cea cu vin.
Te voi striga în noapte când stelele vor arde,
Să spargem împreună aceste reci bulevarde,
Septuagenar și singur, vorbesc cu întristare,
Ce-mi oglindește dorul și vechea mea durere.
Trecut-au ani de când în casă e tăcere,
Iar viața mea e doar o lungă veghe și durere,
Am fost un rege mândru când te aveam la piept,
Iar astăzi, la aceeași masă, te mai aștept.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii