O prietenă m-a întrebat ce aştept de la Moş Crăciun, de la iarna ce se lăsă peste mine în rafale, de câţiva ani. Nu ştiu ce să-i răspund, luată prin surprindere, îmi întreb inima ce bate asemeni unui ceasornic ruginit de timp. Prietena mă îndeamnă să notez pe-o hârtie, s-o arunc spre cele patru puncte cardinale, apoi să aştept. În Ajun de Crăciun, visul capătă culoarea albă, aşa cum e zăpada, ziua şi hârtia din negura nopţii.
Notez în grabă câteva rânduri, cineva mă strigă la poartă, poate e Moş Crăciun, alerg desculţ pintre aşteptări ce se lasă zdrobite de propriile convingeri. De cealaltă parte, e femeia sărmană pe care-o cunosc de mult timp, şi anul trecut i-am dăruit o crenguţă de rai. Bucuroasă, se apropie de gardul verde, îşi mută plasa goală dintr-o mână în alta, aşteptându-l şi ea pe Moş Crăciun. Nu pot deschide poarta încremenită de atâtea întrebări, zăvorul a îngheţat, cine să mai vină în seara de Crăciun? Femeia, îmi vede neputinţa, zâmbeşte, ascunzând plasa în paltonul vechi.
Se aud urătorii spre Dealul Copoului, femeia priveşte în zare, cât de frumos s-a pregătit oraşul de Sărbători! Pe stradă e întuneric, o rază de-a lunii se lasă pe obrazul ei ca spre un sfârşit, nu-i citesc dezamăgirea, mai crede în Moş Crăciun. Se apropie de gard, încet, încet, îmi întinde o crenguţă de vâsc, ce-o ascunsese în dreptul inimii, vorbindu-mi nespus de blând despre gerul ce se anunţase acum o lună. Niciun fulg nu se aşeza pe crenguţă, artificiile luminau cerul în culorile curcubeului, alături de străină uitasem de srisoarea către Moş Crăciun. Stăteam lipită de poarta sufletului, vâscul înflorea în inima mea, câteva secunde doar şi trecem în 2013. Femeia închide ochii a rugăciune şi, când ultimul gong a anului s-a auzit, atinge zăpada ce mi s-a aşternut peste gânduri, dă în lături zăvorul timpului şi mă roagă să-mi pun o dorinţă. Luată iarăşi prin surprindere, nici nu ştiu dacă-mi doresc bani, fericire sau doar un gram de sănătate in acest cazan uriaş in care mă zbat, bolnăvicioară. Privirea femeii îmi dădea de înţeles că nu mi-am pus ordine in gânduri, la început de an, tot românul visează, eu n-ar trebui să fac excepţie.
Vâscul din mână căpătase muguri, pe zăpadă crecuse ghiocei in dum spre noul an, gardul dispăruse şi m-am trezit troienită la poale de dor. Femeia pleacă încet, din când în când îmi mai face semn cu mâna, o pasăre, venită Dumnezeu ştie de unde, mi se aşează pe vâsc, obosită. Ciuguleşte, cu lăcomie, mugurii aproape-nfloriţi, ciripeşte fericită, apoi zboară spre ţinutul lui Moş Crăciun.
Închid poarta sufletului, acopăr cu fulgi crenguţa de vâsc şi plec să-i scriu lui Moş Crăciun, poate, va veni la anu..,
Prietena mă întreabă, în zori, ce am scris, nu-i răspund, prea multe dorinţe adunate într-o clipă de iarnă. Pixul aleargă pe hârtia de zăpadă, bucuroasă de uşurinţa spovedaniei, uit să întorc ceasul ce-a rămas in ziua de ieri. Înnegresc paginile, parcă prea grăbită pentru inceput de an, nu observ semănătorii ce s-au oprit la aceeaşi poartă îngheţată de ani.
Nu mai alerg, Moş Crăciun a rătăcit drumul, crenguţa de vâsc, aşezată frumos la colţ de masă, mă îndeamnă să iuţesc paşii spre iertăciune.
-->
Comentarii