lui Mihai Eminescu
Pe un colţ de cer se lasă seara. Pe un altul înfloreşte în petale de zăpadă, o crizantemă. Între ele, un pod de ger se lasă. În noapte, lumina din stea îşi (a)lunecă razele de căldură, pe derdeluş, peste îngheţ, peste podul de dor să (cu)prindă petalele înflorite ale Cătălinei.
Nu-şi mai scriu scrisori acum, e timpul lor, al (ne)cuvintelor din priviri şi Sufletul se îmbrăţişează cu cealaltă jumătate a lui, formează întregul, să-i ajungă pentru cealaltă jumătate...
de an. Dincolo, când apele se învolbură pe lac şi teiul se aprinde în miesme, se adâncesc şoaptele scrijelite cu sânge, în inimă, cu jurăminte:Iartă-mă că avem (doar) o clipă a noastră în timpul ăsta, dar vezi tu?
E eternă. Să nu (mă) uiţi! Te iubesc! Sufletul meu. Mulţumesc.
11.01.2017, ora 17,14’
-->
Comentarii
multumesc din suflet Lenus, o seara/noapte binecuvantata, Marius