Scrisoare rămasă într-un sertar

[Irina Lucia Mihalca]

Scrisoare rămasă într-un sertar

În fiecare zi priveşti, în adânc, cuvintele,
mirajul din povestea fiecărei zile.
Citeşti pagini întregi, dar nu şi despre
oamenii care ţi-au fost dăruiţi, apoi luaţi,
în această călătorie,
nu şi despre evenimentele care
te-au marcat şi te-au lăsat, ulterior,
cu mult mai multe întrebări decât răspunsuri.

Poţi să treci peste aproape orice,
chiar dacă nu poţi să treci, oricum,
de întâmplări care ţi-au rupt,
puţin câte puţin, bucăţi din tine,
bucăţi de nelipit apoi. Plângi în cuvinte.
Nu ştii dacă scrisoarea va fi expediată,
dar ştii că vrei să-ţi eliberezi povara.

Nu mai vorbeşti, asculţi tăcerea.
După o zi grea, uiţi de toate,
te rupi de realitate şi visezi că
la capătul celălalt stă un suflet,
un suflet ca al tău. Emoţii, frământări.
Aştepţi un răspuns din eter.
Suntem, toţi, în acelaşi timp,
vânzători de iluzii şi căutători de comori.

Cuvintele inimii te confruntă
cu realitatea ta. Cuvinte dezvelite.
Le strângi în palme, le-asculţi când taci,
când laşi spaţii albe în tine.
Cuvintele inimii îţi cer
să eliberezi greutăţile,
te-aduc înapoi, ştiind c-ai luat-o
pe un drum închis,
îţi deschid ferestra viselor,
te reîntorc pe drumul luminii.
Trăieşti la graniţa dintre două lumi,
Trebuie să treci dincolo de limite.
..................................................- ......
Când crezi că ai uitat trecutul,
dureri neînchise îmbrăca noi haine,
chiar dacă, ştii că,
nimeni nu te poate răni, de nu permiţi.
Un carusel de gânduri... “Cine sunt eu,
cine eşti tu? Mi-am deschis sufletul,
şi tu, tu îmi spui că jocul s-a terminat!”
Suntem egoişti,
am uitat de petale-nflorite, de rouă,
de soare, de ploi, de maci şi de frunze,
de cântec, de curcubeul de vise.
Am uitat unul de altul.
Nimic nu durează o veşnicie.
Cu toate astea, am rămas aproape,
aşteptând un semn.
Tăcerea e grea şi-ai început să rupi,
treptat, părţi din mine.
Uită-te-n ochii mei, poţi să-i asculţi,
să nu te temi! Citeşte printre rânduri...

Când ai plecat, de ce-ai risipit
lumina ameţitoare şi zâmbetul?
Mă-ntorc, târziu, în craterul
adâncit în inimă.
Cuvinte rămase nerostite
îşi aşteptau eliberarea iertării
şi pacea izvorâtă
din profunzimea tăcerii.
Uneori, nu-ţi dai seama unde-ai greşit
sau, pur şi simplu, ce s-a întâmplat.
M-am înşelat,
fiecare dăruieşte în felul său.
Deşi ţi-e greu, s-ar putea să apuci
pe un nou drum, fără busolă, fără felinar.
Să nu cazi, să nu te loveşti!
Dorinţa ne-aruncă în lupta din care
ajungem învingători ori învinşi.

În tot acest timp
am învăţat atâtea împreună,
să fiu eu însămi, să iert şi să iubesc,
să ascult şoapta luminii,
să aleg bucuria de a trăi, să caut,
să-ndrăznesc, să râd, să cânt,
să-mi urmez visele, privind mereu înainte,
să lupt pentru viaţă, depăşind frontierele,
să fiu conştientă de tot ceea ce merit
de la ceilalţi şi de la viaţă. Mulţumesc.
Să privim, în esenţă, dulceaţa amintirilor!

Nu aştept răspuns, nu aştept nimic,
- de la tine am învăţat asta -
să nu vrei nimic, doar o eliberare,
poate nici asta nu doresc,
sau, poate, îmi doresc să crezi că
sunt eu, doar eu.
................. Aceeaşi, eu! ( parte din sufletul tău...)

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]