Scrisoarea a -LXXXV-a
(GV)
Nu ştiu ce doare mai tare, să te văd că nu eşti a mea, să mă vindec de noaptea fricii că te pierd, sau să nu te mai văd niciodată, sfinţind o lume când alta îmi rămâne. Aş vrea să îmi alung risipirea, să o mut mai departe cu un veac, când luna din ochii tăi tăcuţi mă cară spre uimirea minţii mele. Ştiu doar atât, că sufletul meu îţi aparţine, că te găsesc în culorile lui ca apoi să mă dărui albului tău. Gândurile mele se aştern noaptea, azvârlindu-mi trupul caznat în visul durerii, sub gestul care opreşte începutul şi îţi aprinde focul ca să ardă în mine. Nu te pot scoate din minte, încă îţi desenez în cer sărutul, speranţa şi orizontul de lumină, unde zeii s-au strâns să mă judece de somn şi nebunie, de senin şi de atâta blestem. Am pus leac tăcerea, îngenunchind în suferinţa zilei ca să o fac trecătoare, să dăinui în mine visarea ta sub valul vieţii din ape, care te-a ascuns de mine. Desculţ încerc să mă alung din liniştea norilor, în aşteptarea unei vorbe, în răsăritul tău şi în dorul meu nătâng, duminica mea, care şti că îmi este dor.
-->
Comentarii