Scrisoarea a XLVIII-a
Lumina este plămădită din cercul durerii, ea se încinge pe frunte, trece pe umeri şi se adună în tine, în ea te ascunzi, în ea eşti răspuns. Tremurul ei, urcă doar trepte albe, sub teama plecării în noapte, unde plouă ca speranţă, peste inima pământului. Nisipul cărării pe care nu ai mers, este o distanţă crudă, ce alungă surâsul cu singurătatea care locuieşte în ea. În fiecare dimineaţă dincolo de munţi şi de ceţuri, putem vedea palma orizontului, putem să ne strecurăm sub nori, prin praguri de cuvânt, sau furaţi de tăceri, unde nici timpul, nici durerea şi nici uitarea nu au aripi. Există două feluri de lumini. Lumina de la soare şi lumina din noi, între ele există doar rastimpul orelor noastre tăcute, în care am fost, am ştiut, am dorit şi am crezut împreună. Celelalte lumini sunt vise, sunt lumini fumurii, care se încâlcesc printre noi, în noi, sau peste noi, apoi devin căderi fără sfârşit. Lumina din noi dă esenţa clipei noastre.
-->
Comentarii