se-aprind stelele pe cupole
e ceață și-mtrejur e difuz,
o filă împâclată ca din carte,
din când în când în auz,
se-aude un cântec departe.
cântă-n surdină tangoul,
e bal , ce mai e, sau nu știm,
el își prelungește ecoul
pe sufletul nostru intim…
se-aprind stelele pe cupole,
se lasă seara pe pământ,
jertfită ana de manole,
încă mai plânge din mormânt.
fântâna lui cu apă vie
ne scoate din surtuc de vremi,
ne spală viața și ne-nvie,
de unde, toamnă, tu ne chemi.
sub cerul-nnorat de scrum,
tânjim după dorul văratic,
suntem nostalgici de acum
după seninul nostru atic.
ni-i dor de boarea primăverii,
cum saltă grâul fald de fald,
de pâinea rumenit-a verii
și de culcușul nostru cald.
ni-i dor de dulcea dumbrăviaoră
cu umbra ei adormitoare
și de-o romanță de vioară
cântată seara pe răcoare.
ni-i dor de plopii în amurguri
de turmele cântând din nai,
de zarva zilei de prin târguri,
de doina din picior de plai,
de larma dulce de ispite,
de timpurile care-au fost,
de gustul drag al unei pite,
mâncată într-o zi de post…
31 octombrie 2011
-->
Comentarii
Mulțumesc Patricia pentru trecere peste poezia mea. De asemeni mulțumesc domnului Edmond pentru aprecieri.
Aroma amintirilor plăcute capătă un iz aparte cînd e răspândita prin versuri...
Frumos! Bravo!
Cu drag!
Mulțumesc Camelia pentru muzică.