S E C R E T N E D E Z L E G A T
Privea pe fereastra salonului. Pe geam se preling fire subţiri ca de păianjăn , curge fin şi fără zgomot ploaia ce aruncă tristeţe peste oraş. Se adună nori negri urâţind frumuseţea cerului.Sufletul ei trist ar dori puţină îmbărbătare dar salonul tace. Patru paturi aşezate cap la cap cuprind trupuri de femei . Ele , acoperite cu pături albastre cu margini albe , îşi ascund capetele, încercând să fure un pic de speranţă. Da, da ! Speranţă. Femei tinere , însărcinate , dar fiecare cu sarcină problemă. Stau internate câte una sau două săptămâni , fac tratament să nu piardă sarcina. Uneori , a aduce un copil pe lume este nevoie de mult mai mult decât aceea durere sfâşietoare ce însoţeşte naşterea. Multe necazuri sunt adunate în acest salon al unei maternităţi. Uite-o pe Olguţa! Un cap ciufulit, păr scurt nevopsit şi la ce îi trebuie altă nuanţă la păr când iată, acest şatent cârlionţat e asemănător îngerilor. Nu are douăzeci şi cinci de ani, dar probleme de păstrare a sarcinii, are. Şi nu vrea să-l dezamăgească pe Oscar. Sunt căsătoriţi de doi ani şi, în sfârşit a apărut sarcina mult aşteptată. Dar la un control de rutina doctoriţa ginecolog i-a spus: fetiţo, eşti pe cale să pierzi fătul, uterul tău are o problemă, te internez şi acolo îmi stai până aduci pe lume copilul. Vom face tot ce se poate să ajungi măcar la şapte luni cu sarcina. Fiecare pat din salon are o poveste. De obicei tristă. Ea, Silvia, ce stă la geam pândind o bucăţică de cer de culoare mai puţin vineţie, nu e cu nimic mai brează decât celelalte, sarcină trecută în luna a şaptea. Necesită supraveghere, că are un trecut nu prea optimist. Două sarcini pierdute. Nu e o tinerică, chiar, se apropie de treizeci de ani, iar el, el soţul, bărbatul, masculul, aşteaptă un semn de întregire, de consolidare a unei căsnicii trecute de şapte ani. Ele fetele din salonul şase trăiesc intens senzaţii variate. Aici se împletesc speranţe, vise, dezamăgiri, frustrări, suferinţă. Dacă trece de noaptea asta, zise medicul Silviei, fătul va fi destul de puternic să reziste şi la greutate mai mică. Acum la geam, ea încearcă să -şi aducă în ajutor pronia cerească.
O Doamne, fii lângă mine. Iubesc micuţa făptură, aştept cu nerăbdare să vină pe lume. Nu mă uita, Doamne! Aşa se roagă şi aşteaptă timpul, doar el decide. A trecut şi noaptea asta. Silvia s-atrezit veselă, plină de speranţă. A trecut încă o zi, dragul meu prunc ascultă de mine stă liniştit acolo în uterul călduţ.
Priveşte spre celelalte paturi. Dar, Olguţa? Unde este?
Au luat-o către dimineaţă, tu dormeai fără grijă, zise Magdalena. Aşteptăm să aflăm ce s-a întâmplat. A făcut hemoragie, dar sperăm că nu a pierdut sarcina.
Cam aşa trec zilele şi nopţile acestor femei ce suferă în tăcere, cu speranţa că, mâine va fi m-ai bine. Silvia aştepta cu emoţie următorul control.
Mîine vine medicul şi-mi spune dacă fac cezariană, sau, m-ai aştept.
Ar trebui să aştepţi, Silvia! Acum că ai depăşit şapte luni, ai scăpat. Vezi, ţi-a prins bine medicamentul acela aşa de scump ce îl cumpărai. Au meritat banii, zise Zina.
Seara, înainte de cină, Silvia simţi un început de nelinişte. Ceva o făcea repezită, rea. Lăsaţi-mă în pace, zise ea colegelor de suferinţă, nu-mi trebuie nici o cină, rămân în salon.
Fetele s-au ridicat din pat şi au plecat la sala de mese. Când s-au întors, Silvia nu m-ai era în salon.
Au dus-o o în sala de naşteri, au început dureri mari, sora l-a chemat pe medicull ei.
Bravo! Iată că-i surâde Silviei o naştere naturală, nu cezariană.
Să fie într-un ceas bun pentru ea, zise Zina. Apoi fiecare şi-a văzut de starea sa.. Suferinţa comună le apropie de femei, uită de bârfe, de invidii, de răutăţi.
Silvia era pe masa de naşteri. Durerile erau foarte mari, dar suportabile, îşi zise. Apăru şi medicul ginecolg care o supraveghease în timpul sarcinii problemă.
E bine, doamna Silvia! Rezistaţi! Veţi reuşi!
Da, reuşi! A adus pe lume un băiat. 1 kilogram 300 de grame, zise asistenta după ce îl cântări.
Dar e puternic, aţi auzit ce a ţipat?
A trăiat doar patru zile, iar ea, Silvia nu l-a putut lua nici măcar în braţe. A murit în noapte cu încă trei nou născuţi aflaţi la incubator, pentru că asistenta a lăsat fereastra deschisă uitând să o închidă peste noapte. Se poate numi crimă! Dar se numeşte neglijenţă. Starea unei mame care trece printr-o astfel de experienţă, este cumplită.Se află atât de aproape de a-şi lua şi ea zilele. Aşadar pentru Silvia s-a terminat. Nu va m-ai avea copii.
Nu ajută in astfel de cazuri, nimic şi nimeni nu poate aduce la suprafaţă speranţa unei femei aflate în această stare.
Iorgu, medicul cu care născuse Silvia stătea de vorbă cu Gabriel, soţul Silviei.
Gabriel în clipele acelea de suferinţă îmbătrânise paecă cu zece ani. Se bucurase atât de mult că va fi în sfârşit şi el, tată.
Câteva zile fusese în al noulea cer, cum se spune, dar bucuria a fost scurtă.
- Acum, domnule Kovaci trebuie să te gândeşti la soţie. O externăm mâine, dar ea este în stare gravă. Va face o depresie foarte urâtă. Aveţi grijă de ea. Gaby suferea mult. Ştia, simţea, că durerea Silviei era şi mai mare decât a lui. Ea, săraca s-a chinuit prin spital, zile şi săptămâni a stat cu speranţă. Ce pot să fac eu acum, se întreba. Medicul, parcă citindu-i gândul, îi spuse: da, puteţi face ceva să vă salvaţi soţia. Trebuie să înfiaţi un copil, asta îi va aduce speranţă doamnei şi desigur dorinţă de viaţă.
Cerul devenise albastru, curat. O zi minunată de primăvară. Soarele mângâia pământul dându-i parcă sărutul de împăcare după o iarnă zdravănă şi un început de primăvară năzuros.
-Nu mai plouă. E atât de frumos Silvia, afară. Hai să ieşim să ne plimbăm, poate în aerul tare ne vin nişte idei.
Silvia se simţea încă slăbită după naştere, iar nenorocirea abătută în viaţa lor lăsase parcă o amprentă ce nu se lăsa ştearsă. Se ridică din pat.
- Mă duc să fac un duş, poate va fi mai curat cugetul meu. De acord, vreau să ieşim puţin la aer. E duminica, singura zi în care suntem împreună toată ziua. Promit să nu-mi plâng de milă.
Acolo sub duş îşi promise să termine cu lamentările. Gata, ajunge, mă ridic din nou şi văd ce fac.
Silvia împlinea treizeci de ani peste două luni. De statură potrivită, suplă, nu mai avea nici acel abdomen de după naştere. Dacă nu am mâncat aproape nimic, o săptămână, îşi spuse privindu-se la duş.
Nu era o frumuseţe, dar ochii verzi plini de nostalgie uneori, sau încărcaţi de speranţă, într-un cuvânt, ochii plini de viaţă îi dădeau un farmec aparte.
Părul bogat, castaniu spre roşcat sublinia verdele din privire. Vioaie şi plină de viaţă altă dată, acum încercând să se controleze, să se echilibreze. Va trece şi peste acest capitol al vieţii ei. Ceea ce o făcea să nu se lase doborâtă era iubirea ce i-o purta soţului. O căsătorie din dragoste şi-a dorit şi a avut parte de norocul ăsta, dar nu poţi avea totul, poate nu meriţi, zice soarta. Au discutat foarte serios după ce ea se externă.
- Nu voi avea copii, aşa mi-a spus medicul, eşti liber să ne despărţim. Sunt de acord să divorţăm, nu doresc să te fac să suferi.
-->
Comentarii
Lecturat cu placere. Pretuire.